Feeds:
Articole
Comentarii

trompe'ikpA dispărut din prima zi din postul Paştelui. Mai dispăruse el de câteva ori şi m-a speriat foarte tare. De data asta a dispărut de-a binelea. Pentru că l-am văzut după două zile întins pe iarbă, nemişcat. Am ştiut pe loc că e el şi mi-au încremenit umerii într-o mişcare de negare. Era el, acolo, întins pe iarbă de parcă s-ar fi odihnit şi ştiam că nu va mai veni acasă. De ce s-o fi prăpădit, nu ştiu. Încăierare cu motanii , l-o fi călcat o maşină şi l-au pus pe iarbă … o fi fost otrăvit … nici nu m-am putut apropia să îl văd. După două zile mi-am făcut curaj. Am adus un tricou şi l-am învelit fără să mă pot uita atentă la el, nu m-am putut uita, apoi l-am acoperit cu frunze , bulgăraşi de pământ, păstăi de salcâm, am aruncat cum s-ar spune bulgărele de pământ ca Antigona care a înfruntat cetatea şi şi-a îngropat fratele condamnat să moară neângropat. Nu puteam să îl las acolo, al nimănui. Dar nici nu puteam să îl îngrop, să îl bag în pământ. Am făcut un fel de moviliţă – pe care să o văd mereu când ies la cumpărături ca să îl salut în fiecare zi.

Am zăcut de mijloc o săptămână – am citit pe net că şi depresia poate cauza dureri de spate. Nu puteam să înţeleg, de ce a rezistat un an cât am fost în China, de ce a rezistat toată iarna asta grea, gerul acela cumplit – ca să vină mereu acasă. Îmi reproşez cu ciudă că nu l-am castrat – dar ar fi însemna să îl depersonalizez, nu l-aş mai fi lăsat să fie liber, să aibă instinctele lui depline, să aibă obrăznicia aceea dulce care îl făcea să comande cu dulcele lui mieunat, irezistibila comandă … Nu am vrut să îl castrez. Am vrut să îl las aşa, liber – şi dac-o fi să moară, să moară liber, fericit, motan sută la sută. Nici pisică atunci când am avut nu am castrat-o. Nimic nu e mai frumos la o pisică decât să o îngrijeşti când e mămică şi apoi să îi hrăneşti puiuţii – nesătui, punându-le castronelul de supică cu un pic de orez ca să nu se deranjeze la stomac, să îi vezi cu îţi asaltează casa, fugărindu-se sub privirile atente ale mamei care nu mai e pisicuţa dulce pe care ai crescut-o de mică, e o mămică grijulie, formidabilă în a-i proteja şi a-i îngriji.

A trecut deja ceva timp dar încă nu mă pot dezobişnui să merg în bucătărie pe la cinci dimineaţa şi să deschid geamul , să îi dau drumul în casă, şi să îi pun cărniţă din conserva preferată – apoi să îmi pun de cafea. A trecut deja ceva timp de când nu mai am chef să mă trezesc de dimineaţă, nu mai am chef de mai nimic. Nu înţeleg de ce a supravieţuit un an cât am fost în China, de ce m-a aşteptat ca să moară acum? Credeam că o să îl am mulţi ani, că în sfârşit o să am un motan pe care o să-l îngrijesc până la bătrâneţe. Dar nici o pisică nu a apucat bătrâneţea la mine în casă, le-am îngrijit, le-am iubit, le-am dat drumul când instinctul le-a poruncit să iasă din casă, le-am dat drumul să trăiască şi să moară în legea lor. Dar niciodată nu am simţit mai profund regretul că nu m-am impus, că nu am castrat acest motan. Dar ai oare dreptul să hotărăşti cum să-şi trăiască o fiinţă viaţa? Castrat. Pe bune, sună ca naiba. Mai bine îl omori.

Ce să mai spun. Nu mai e nimic de făcut acum. Şi, ca după fiecare pisică pe care o pierd îmi zic că gata, nu îmi mai trebuie. Nu mai salvez nici o pisică. Pentru că doare uriaş. Doare uriaş golul pe care îl lasă în urmă. M-am mobilizat cu concertul din Quantic, repetiţii, am încercat să fac diverse activităţi cu care să îmi ocup mintea. Dar nici o dimineaţă nu mai e ca înainte. Nici o zi nu mai începe ca înainte. Poate că aşa a fost felul lui de a mă pedepsi că am plecat în China şi l-am lăsat să se adapteze la realitatea de a supravieţui fără mine. Pentru că nimeni nu ştia care-i sunt mofturile, mama sunt convinsă că nu a pus botul niciodată la fiţele lui, e femeie de la ţară care ştie exact care e locul pisicii şi care e locul câinelui. Nu ştiu cum s-a obişnuit el în prima lună fără mine, eu însă nu îmi mai revin. Mă agăţ disperată de Ţonţonel, pechinezul – dar el e băiatul mamei, mama  e stăpâna lui absolută iar eu mă văd nevoită să recunosc că e ipocrit din partea mea să îl copleşesc acum cu afecţiunea mea – iar el se răzbună pe mine, pechinezii suferă cumplit de gelozie când alt animăluţ le invadează habitatul.

Concluzii? Viaţa trebuie să meargă înainte şi să păstrăm o amintire frumoasă animăluţului care ne-a făcut fericiţi. Prin urmare, mulţumesc, Trompeţikă, pentru fiecare dimineaţă de la întoarcerea din China. Mă mobiliez să îmi fac temele , mă mobilizez să lansez albumul , încerc să umplu acest gol şi sper să se întâmple ceva care să mă scoată din această stare de amorţire şi de lipsă totală de chef de a face ceva. Doar cine a pierdut un animal de companie mă poate înţelege. Cine nu, va roti ochii cu amuzament, da, Maria e deprimată că i-a murit pisica. Şi va râde. O expresie menită să descrie o situaţie tristă de depresie inutilă. Ce mai faci? Arăţi de parcă ţi-a murit pisica. Poate ar trebui să reflectez la asta şi să nu las pierderea unui prieten să mă deprime peste puterea de a trece peste. Dar nu pot decât să recunosc că mă surprinde şi pe mine cât de mult m-a paralizat această pierdere. Am nevoie să am grijă de cineva. Ar trebui să am copil, veţi zice. Un copil trebuie să fie fruct de iubire. Cine a făcut un copil după ce s-a căsătorit doar ca să fie în rândul lumii … Eu nu mă pot imagina căsătorindu-mă cu cineva pe care nu îl iubesc, căsătorindu-mă şi făcând un copil doar ca să fiu în rând cu lumea. Asta sunt eu. Au exstat bărbaţi care s-au îndrăgostit de mine dar de care eu nu m-am îndrăgostit la rândul meu. M-am îndrăgostit doar de … nici nu le pot da calificative, ciudate specii! Ciudată e şi viaţa asta. Ce o mai urma oare…

 

stefan vuza

„In afaceri primeşti doar ceea ce negociezi, nu ceea ce meriţi” .E titlul lucrării de doctorat al unui mare prieten al meu, Ştefan Vuza. Ce păcat că am învăţat prea târziu că acest mare adevăr se aplică şi în viaţă. Mi-am oferit serviciile pe mai nimic , sprijinind ridicarea unui festival, pe promisiunea că mi se va lansa albumul produs şi lansat deja la Cluj, difuzat deja pe Radio România Actualităţi după ce am fost premiată la Mamaia 2004 pentru creaţie cu Premiul Special de Excelenţă Artistică „Ion Voicu”. Nu am ştiut să valorific acest premiu , am fost atât de fericită să-l pun în slujba folkului – fără să ştiu că nimeni nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi ţină promisiunea , singura intenţie era ca, în loc să mi se strângă mâna cu bucurie în momentul lansării, să fiu bătută pe umăr cu părere de rău că promisiunea nu poate fi onorată.

Dar nimic nu e pierdut când încă ai prieteni. Iar Ştefan Vuza e un uriaş care a fost prezent în viaţa mea încă de pe vremea când concepeam culturaluri pentru Albatroşi. A aflat de premiul de Exceleţă de la Mamaia dintr-un ziar din presa internaţională, era într-o altă ţară când a citit despre mine şi a arătat articolul tuturor, zicând, hei, eu o cunosc pe fata asta. Iar în materie de Eurovision , el mi-a sponsorizat aproape toate piesele cu care am participat după 2006 când am fost admisă acolo a doua oară. A crezut neâncetat în mine şi m-a sponsorizat de fiecare dată. Iar când am citit titlul lucrării sale de doctorat – „Într-o afacere nu ai niciodată ceea ce meriţi, ci ceea ce negociezi”- eram deja distrusă, devastată, nemângâiată şi neconsolată de nimic pentru că până atunci crezusem doar în prietenie şi în Dumnezeu. Amândouă reprezentau folkul. Eram doar la suprafaţă  o fiinţă neclintită, indistructibilă. Dar eram ruinată sufleteşte. Aflasem prea târziu că nu poţi clădi nimic pe vorbe de prietenie, ci pe doar pe negociere la sânge.

Timpul a trecut şi e greu de spus dacă am mai trăit vreun moment de satisfacţie deplină cum a fost cel de la Mamaia 2004. Am trecut prin Masteratul Internaţional de Teatru Muzical – şi mi-am pus talentul în slujba altei echipe, cea  clasei de masterat. Mi-am cultivat talentul muzical. Am făcut muzică, am citit muzică , am lucrat partituri pe voci aşa cum visasem, cum tânjisem de fapt când lucram cu albatroşii. Am bifat această etapă profesională şi am fost bucuroasă să îmi dau disertaţia pe scena sălii de spectacole a Palatului Cotroceni – în prezenţa Ambasadorului Chinei la Bucureşti şi a ataşaţilor culturali ai Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. Viaţa te răsplăteşte în felul ei. Dar anumite răni nu se vor vindeca niciodată.

Mulţumesc, Ştefan Vuza. Ai fost sufletul Federaţiei de Turism – şi nimic nu va mai fi ca pe vremea când, la cârma federaţiei fiind, ne-ai făcut să ne trăim viaţa într-o formă de competiţie de neegalat. Mi-am păstrat forma de pe vremea aceea şi am continuat să urc cu ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine: să compun şi să fiu parte dintr-o echipă, făcând totul ca acea echipă să funcţioneze – indiferent că e moment de grup sau de individual. Şi nu mai pun niciodată piciorul pe o scenă fără să negociez înainte. Lansarea albumului „Ce mai faci” (sau „Iubire”) – e doar un lucru pe care trebuie să-l bifez pentru că, într-adevăr, oamenii vor să aibă în bibliotecă acest CD, au fost mereu alături de mine şi s-au întristat profund când am pierdut pentru că nu am negociat. Dar e doar o lansare de album. Nimic nemaipomenit, şi-au lansat album şi alţi artişti care probabil niciodată în viaţa asta nu vor urca pe scenele pe care am urcat eu. Vestea cea bună e că mai am multe lucruri de făcut. Vreau asta. Încă mai urc. Cu hotărârea de a nu mai lăsa nimic , niciodată pe vorbe de prietenie – ci pe negociere. La sânge! 🙂 Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Albatroşi

albatro;i6

Mi-au ocupat cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Ani în care mă confruntam cu o situaţie dezastruoasă acasă. Ani în care timpul meu dedicat probei culturale din concursurile montane era cea mai mare satisfacţie pentru mine. Era greu de „detronat” Amurgul din Giurgiu care era aşteptat cu emoţie la fiecare concurs, superstarurile momentului care străluceau prin muzica lor interpretată impecabil pe voci. Cu cine să lucrez ca să mă apropii măcar de performanţele lor muzicale? Dar Albatroşii aveau ceva ce trebuia valorificat: cele mai simpatice defecte. Unul prea gras, unul prea crăcănat. Şi o mare calitate: erau ascultători. La capitolul repetiţii era doar un singur şef: dorinţa de a reuşi. De a repeta oricât de mult până iese. Am crezut mult timp că eu sunt şefa la cultural dar nu era aşa. Era dorinţa lor de a câştiga. Eu doar îi puneam la muncă. E drept că scoteam untul din ei şi se mai lăsa câteodată o linişte mormântală când explodam” Care, …. mă-tii, falsezi aşa?!” – în entuziasmul lor , uitau să se asculte – dar după aşa o explozie se băteau imaginar cu palma peste frunte – iar apoi urma o aţă impecabilă.

Între timp fiecare a luat-o pe un alt drum. Şi oricine din afara clubului m-a contestat sau m-a vorbit pe la spate , ei bine, cred că dacă trag acum o linie şi analizăm un pic calităţile mele muzicale şi actoriceşti , cei care m-au vorbit mai pot măcar să încerce o mică tentativă de ruşine.  Dar Albatroşii au ştiut exact cine sunt şi ce pot şi nu s-au mirat foarte tare când mi-am demonstrat talentul oficial. Fiecare din ei a ajuns să-şi câştige existenţa în cu totul şi cu totul alte domenii decât muzică şi teatru, cele două componente alte probei culturale montane. Dar eu am mers mai departe pe acest drum în care am reuşit să împletesc util muzica şi actoria. Şi nu mică îmi este bucuria când vine un Albatros la mine la concert şi cântă cu mine piese pe care le-am cântat mai întâi la probele de cultural-individual pe munte. Am vorbit de funraising dar mărturisesc că mi-aş dori mult ca primul album scos la Bucureşti (după cel de colinde lansat la Galaţi şi cel lansat la Cluj) să fie sponsorizat şi de foşti membri Albatros – şi să le scriu numele pe coperta albumului. Oricât de grea ar fi viaţa, oricare v-ar fi frustrările, vreau să aveţi în bibliotecă CD-ul „Ce mai faci” (sau „Iubire”, încă mai am dubii!) cu Maria-Magdalena Dănăilă, Măria voastră care punea, vezi Doamne, biciul pe voi la cultural (hai, că vă plăcea, recunoaşteţi! :)) şi care merge cu muzica mai departe ca să fiţi mândri şi de ea dar şi de voi înşivă când împărţeaţi scena şi aplauzele cu ea. Încă vă mai iubesc, măi, graşilor şi crăcănaţilor ordinari ce sunteţi! :)) Şi vreau ca acest produs să fie şi al vostru. Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Fundraising cont:

RO89RNCB0318068045390001 DANAILA MARIA MAGDALENA

Emisiunea „Psihologul muzical” este de fapt celebra „Vineri noaptea în direct” care a luat naştere după Revoluţie, difuzată la aceeaşi oră – miezul nopţii, vinerea pe Radio România Actualităţi. Ascultam „Vineri noaptea în direct” în absolut fiecare săptămână, nu ratam nici o emisiune. După cum ştiţi, „Psihologul muzical” este realizată de Andrei Partoş – şi are de fiecare dată  un invitat surpriză:o vedetă sau uneori chiar ascultători fideli ai emisiunii. Câteodată e  greu de ascultat, vinerea majoritatea ascultătorilor se prăbuşesc înainte de miezul nopţii după o săptămână de lucru. Dar eu aveam un motiv puternic pentru care stăteam mereu măcar până la miezul nopţii : îmi plăcea la nebunie imnul emisiunii, „Friday Night” de Maywood. Stăteam până vineri la miezul nopţii şi răsuflam uşurată la primele acorduri de chitară electrică din introul piesei.

Când am fost invitată prima oară la emisiune, îmi amintesc că am întârziat un pic. Dar nu pentru că nu am ajuns la timp ci pentru că nu am înţeles exact la ce intrare trebuie să aştept. În loc să vin la intrarea principală, eu am aşteptat la intrarea cealaltă , din spate – unde am venit de multe ori pentru emisiuni de folk de la Radio Bucureşti sau Radio 3 Net. Dar deşi am întârziat, nu am ratat totuşi bucuria uriaşă de a asculta de data asta „Friday Night” de acolo, de pe scaunul invitatului cu Andrei Partoş în faţa mea. I-am mărturisit cât de fericită sunt că ascult piesa , i-am mărturisit că nu o ratez niciodată, poate ratam restul emisiunii dar „Friday Night” trebuia să o ascult în fiecare săptămână. Andrei Partoş a oftat din rărunchi, ei, Maria, dacă ai şti de câţi m-am rugat să îmi facă şi mie o variantă în româneşte… Toţi au zis, da, da , facem … şi vorbă a rămas”. Am amuţit. Vezi, dacă am făcut volei de performanţă pe post de atacant ?… Dacă ai făcut volei , elanul şi instinctul atacului îţi rămân în sânge. Eşti veşnic într-o poziţie de preluare la serciviu şi din instinct simţi cum o minge îţi e ridicată la fileu, e a ta,  numai şi numai tu poţi puncta.  Pe măsură ce vorbea totul devenea o minge albă, rotundă , frumoasă, sclipitoare înălţându-se în relanti deasupra fileului. Elaaaaan şi pac! „Păi o fac eeeeeu!!!” Andrei Partoş s-a uitat pieziş la mine. „Măi… Să nu mă minţi că te şterg din toată baza mea de date!” Cum  să mint? Mingea aceea era pentru mine, piesa mi se şi potriveşte la voce, ce mare şmecherie să faci negativ la piesă, textul îl fac în doi timpi şi trei mişcări, apoi intru în studio şi trag vocea peste negativ, masterizat şi voila! Probabil şi pentru el părea prea frumos să fie adevărat. Să îşi audă visul cu urechile, ca să zic aşa. Tot restul emisiunii s-a scurs cu această bucurie plutind în aer. „Maria, dacă şi tu mă laşi baltă …” „ …da, ştiu, mă ştergi din baza de date! ”

De luni deja am trimis pe Messenger prima variantă de text. (Nu eram pe  Facebook în 2008).  Andrei Partoş rămase  paf: „Te-ai şi apucat?” Păi ce treabă aveam? Eram în Bucureşti şi aveam de lucru doar o dată pe săptămână când dădeam lecţii de chitară pentru un grup de copii din Lehliu Gară. Între timp i-am explicat că trebuie contactat un orchestrator cu studio. Printre alţii s-a oprit la Adi Ordean, a dat negativul piesei la lucru iar eu am şters prima variantă de text. „ Nu vreau traducerea piesei, vreau un text care să descrie cum e emisiunea, cu invitaţii, cu atmosfera – tu care ai fost invitată în emisiune, ştii, descrie cum te-ai simţit – cam aşa vreau să fie textul imnului.” Aaaa… păi zi aşa!  Pac, pac, trei tăieturi, modificat, poc ştampila, voila! Aşa e bine? „Aşaaaa, da, aşa trebuie, aşa e perfect!”  Între timp a fost gata negativul, fuga la studioul lui Ordean, trage vocea principală şi backingul (acolo muncă, vocea principală a fost trasă în doi timpi şi trei mişcări dar la backing – a fost cor în toată regula, am cântat de o mie de ori pentru că Tibi Menyhart care era angajat atunci la studio nu voia să multiplice artificial vocile, astfel încât le-am tras pe toate bob cu bob, terţa, cvintă, în trei- patru variante – vocea ta e de fiecare dată altfel deci poţi să faci cor cu tine însuţi liniştit într-un studio. Ce s-o mai lungim, în două săptămâni a fost totul gata – se putea şi mai repede dar am avut eu o treabă şi am plecat în acel week-end din Bucureşti că terminam şi într-o sătămână. Şi uite-aşa, Andrei  Partoş a avut o surpriză pentru ascultătorii emisiunii exact de Ziua Radioului care în acel an a picat într-o vineri.

Am alertat toată lumea binenţeles, la mine în apartamentul închiriat din Bucureşti  am făcut atmosferă de sărbătoare, cele două fete cu care împărţeam apartamentul erau şi ele entuziasmate, am aşteptat emisiunea în chinuri. În sfârşit începe emsiunea, emoţiii, emoţii… primele acorduri de chitară … eu , mândră nevoie mare, fetele şi ele ţipau şi săreau pe loc de fericire… În sfârşit intră vocea … solistei de la Maywood!!! Whaaaaat?! Mi s-a tăiat respiraţia, fetele şi ele au încremenit cu gura căscată! Nu se poate! Nu se poateeee! O tristeţe uriaşă s-a prăbuşit pe umerii mei, Doamne, ce s-o fi întâmplat… Fetele au sărit imediat să mă consoleze, cine ştie poate că nu o poate difuza pe post  deocamdată pentru că nu e înregistrată la drepturile de autor – am înviat, da, asta trebuie să fie, altfel de ce n-ar da-o, e absurd… Vorbeam singure cu toatele când „Friday Night” e filată uşor şi intră vocea lui Andrei Partoş care zice da, eraţi obişnuiţi să ascultaţi această piesă dar am o surpriză pentru voi, începând cu această emisiune am mare fericire să vă prezint varianta în româneşte a piesei Friday Night realizată de Maria Magdalena Dănăilă, (Ţipete!!! Urale!! Lacrimi!!!) ea a scris şi textul piesei şi a dat şi glas acestei variante, în sfârşit cineva care a promis că face ceva şi care s-a ţinut şi de cuvânt” Şi începe din nou piesa, de astă dată varianta în româneşte făcută de mine. Ţipete, urale, îmbrăţişări pupături, ce tareee, Mariaaa, eşti la radiooo!!! A fost unul din cele mai fericite momente din viaţa mea.

După ceva timp, Andrei Partoş are altă idee: tot pe Messenger îmi zice, Maria, ce-ai zice dacă ai face un imn compoziţie proprie? Hap! Am rămas cu gura căscată. Asta deja e provocare. Pentru că nu prea îmi iese dacă trebuie să fac ceva la comandă, compoziţiile mele se nasc cu greu pentru că sunt praguri pe care le-am depăşit în viaţa mea, de fericire, de tristeţe, dar praguri, revelaţii, le-am „auzit” din senin, nu s-au născut pentru că le-am poruncit să se nască. Nu am zis nu dar am avertizat că asta nu se face pac-pac. „Nici o problemă, eu ţi-am spus că sunt interesat de o compoziţie proprie”. Am rămas cu privirea aţintită în gol, mingea se ridica la fileu, era pentru mine, nu trebuia decât să mă înalţ şi s-o lovesc. Am dat stop pe imagine, cu mingea deasupra fileului şi am plecat pe jos să mă întâlnesc cu prietenele mele , ne propusesem să executăm un pui la rotisor , înfulecat haiduceşte. O să râdeţi, exact în ziua aceea , pe stradă, în gând, s-a născut refrenul „La radio se-aude, la radio se-aude- te-aşteaptă un show total/La radio se-aude, la radio Te-ntâlneşti din nou cu Psihologul muzical” În scurt timp am dat gata textul, l-am contactat pe Andrei Partoş, e gata piesa, trebuie să vin la Bucureşti şi s-o dau la lucru la Adi Ordean. Şi de astă dată am ţinut să-i dau bice şi s-o terminăm într-un timp limită ca să fie gata de dat pe post cu o ocazie anume, nu mai ştiu dacă era o cifră rotundă de emisiuni sau ziua lui Andrei Partoş … Dar a fost gata şi am avut iar un prilej să mă urc pe pereţi de bucurie. Acesta a fost al doilea imn.

După mult timp , ani de zile, eram la încheierea Masteratului Internaţional de Teatru Muzical, trecusem deja prin Academia Centrală de Dramă din Beijing, trecusem prin definitivarea lucrării de disertaţie , lucram la varianta finală – când profesorul nostru Corneliu Dumitriu , preşedintele Catedrei UNESCO pentru tineret , profesor de Istoria Teatrului şi la UNATC dar şi în Academia Centrală de Dramă ne dă lovitura: stimaţi studenţi, aveţi onoarea de a vă da spectacolul de disertaţie în sala de spectacole a Palatului Cotroceni. Hap! Adevărul e că acest masterat internaţional a fost prima colaborare cu Europa (nu doar cu Europa de Est) a uriaşei instituţii care este Academia Centrală de Dramă din Beijing. Domnul profesor care a fost şi ministru la un moment dat nu putea rata ocazia de a face primul spectacol de disertaţie a primei generaţii de masteranzi – cu surle şi trâmbiţe la Palatul Cotroceni , având invitaţi de onoare Amasada R P China la Bucureşti. A intra în Palatul Cotroceni era o mare onoare, onoare pe care o puteam împărţi cu un singur invitat care trebuia anunţat din timp. Pe cine să invit… pe cine să invit… Ei, pe cine! Pe Andrei Partoş, cum pe cine? Dar spectacolul se juca vineri, vinerea trebuia pregătită emisiunea, în plus trebuia trecut pe o listă oficială, care listă trebuia trecută prin ciurul SRI-ului … complicaţii de gen – Andrei Partoş a refuzat politicos. Dar m-a invitat fireşte dn nou în emisiune ca să povestesc despre masterat. Între timp luasem examenul HSK 3 la Institutul Confucius care se ocupă cu examenele de limbă chineză – şi fusesem aprobată pentru bursa de studiu de un an în Academia Centrală de Dramă din Beijing. În tot acest tăvălug de evenimente , Andrei Partoş mi-a spus că i-ar plăcea să compun şi un al treilea imn al emisiunii. L-am compus … în Beijing. Şi i-am spus pe email că , dacă Adi Ordean e de acord, putem face al treilea imn online. M-am înregistrat pe telefon şi i-am trimis al treilea imn pe email. I-a plăcut – şi l-a contactat pe Adi Ordean să-l orchestreze. Adi Ordean a făcut rapid un negativ de lucru, simplu, pe care să pot trage vocea la înălţimea şi în ritmul potrivit piesei. Eu l-am contactat pe profesorul meu de muzică din Academie, Wang Dong Jun care mi-a înlesnit intrarea într-un studio profesional din Beijing şi am tras vocea – am trimis această voce pe email lui Adi Ordean, acesta a preluat-o, a înregistrat-o peste negativul făcut deja – şi gata al treilea imn făcut prin corespondenţă Beijing Bucureşti. „Din Beijing , sau New York, sau oriunde trăieşti/ Vinerea inima bate iar la Bucureşti” – nimic mai adevărat, nu-i aşa? La Ediţia 700 mi-am ascultat al treilea imn din camera mea de cămin – de astă dată nu la miezul nopţii ci … la cinci dimineaţa, în China vedeam lumina zilei cu cinci ore mai devreme – aşa că în dimineaţa aceea am picurat şi un pic de whiskey în cafea, cum făceam de altfel de fiecare dată sâmbăta dimineaţa. Cu adevărat săptămâna trecea conform textului piesei „mai uşor” „doar cu gândul că vineri din nou la radio ascult” Psihologul muzical.

Cam asta e povestea celor trei imnuri ale emisiunii Psihologul muzical. O spun pentru o bună prietenă care , culmea, lucrează în radio în Galaţi, am şi fost la ea în emisiune – dar nu ştia că eu am compus imnul emisiunii „Psihologul muzical” realizată pe Radio România Actualităţi de Andrei Partoş. A fost şi ea prezentă aseară la serata de muzică şi poezie de la Serfioti (serată unde am fost serbată în avans de ziua mea şi am primit flori şi cadouri şi mi s-a cântat „Mulţi ani trăiască” )– şi un prieten al ei m-a felicitat sincer, întrebându-mă dacă cânt doar folk. E un fel de renaştere, un fel de conştientizare că, oricât de uriaş ar fi un lucru care ţi-a reuşit la un moment dat , sunt oameni care nu au auzit de tine, care nu ştiu cine eşti şi cu ce te poţi  „lăuda”. Mi-am pus echipamentul. Mă antrenez din nou. Pentru că doar când eşti în formă, încălzit  şi în poziţie de preluare, mingea va fi din nou ridicată la fileu pentru mine şi doar pentru mine. Sunt gata de  elan. Detenta e încă la locul ei, 1,88 ai mei au făcut furori în China. Vine, vineeee… Vine numai când eşti pregătit şi aştepţi la seviciu ca să preiei. Elaaaaan…

La Serfiotti

Serfiotti e o cafenea din Galaţi unde o dată la două săptămâni se petrece o seară de muzică şi poezie dirijată atent şi cu multă căldură de actorul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, Vlad Vasiliu. Aseară am reuşit să ajung şi eu la o astfel de serată.

M-am îmbrăcat frumos, am pregătit chitara – şi am ieşit pe uşă. Vecina mea ieşea şi ea pe uşă – îşi ducea nepoţica la canto. I-auzi! M-a văzut că ies cu chitara şi m-a întrebat dacă am comandat taxi. Am zis nu. Chiar dacă plouă un pic am să merg cu autobuzul, mie îmi place să mă plimb prin ploaie. S-a schimbat la faţă: păi şi umbrela? M-au uitat afară, verificând cât de tare plouă. Mi-a spus măcar să iau umbrela „Plouă ca vara!” Am intrat din nou şi am căutat o umbrelă. Patru umbrele stăteau aliniate pe cuier – eu dacă nu folosesc umbrelă nu ştiam care-i bună şi care nu, am luat una mai mică la întâmplare.

A început o adevărată aventură. Iubesc ploile dar ploaia asta era prea de tot, era nebună, era infernală – deşi cădea calm, fără rafale de vânt. Îmi luasem fusta raiat lungă şi cizmele brodate – dar să te îmbraci aşa pe ploaia asta … bad idea! Am zis, lasă, e ok dacă voi intra la Serfiotti cu fusta stropită un pic. Un pic? Ar fi fost mai ok să ridic un pic fusta care atingea pământul – ea e foarte elegantă aşa maxi cum e ea dar pe ploaia asta şi-ar fi pierdut total din farmec. Cum să o ridic dacă într-o mână ţineam umbrela şi în cealălaltă chitara? Am lăsat un pic chitara jos, am apucat de un colţ al fustei şi cu acest colţ al  fustei am apucat mânerul tocului de chitară, continuându-mi drumul netulburată (prea mult). Era o staţie de autobuz pe strada mea dar am ales să ies la strada mare unde ştiu sigur că sunt mai multe trolee care duc acolo unde aveam nevoie să ajung. Aş fi putut chema un taxi – dar era prea târziu, ploua prea tare, să mă opresc, să scot telefonul ,să aştept … eram contra cronometru,  eram deja cu cizmele şi o parte din geaca neagră ude leoarcă ,trebuia să merg înainte şi să mă rog eventual să treacă un taxi pe care să-l opresc – dar parcă toate taxiurile din lume intraseră în pământ.

Şi ploua… Mărunt , des, ploaie care-ţi intră până la oase. Ei cum de şi-a găsit din toate zilele chiar acum să plouă în halul ăsta? Chitara atârna din ce în ce mai greu, tocul proaspăt reparat făcea faţă ploii, cu ceva timp în urmă nu puteai căra o chitară cu el. Înaintam, îmi priveam cizmele ude, poalele hainei ude … ce nebunie. Am râs în sinea mea, ha, iubeşti ploile. Statură-te! Nu mă satur, dragă ploaie. M-ai prins într-un moment în care nu sunt echipată corespunzător ca să mă plimb pe săturate şi să te mănânc de vie! Te iert de data asta dar … te mai prind eu .

Am ajuns la Serfiotti. Cand am coborât din autobuz umbrela s-a defectat. Tot tacâmul ce să mai… Dar seara care a urmat a fost de un farmec absolut aparte. Lumea copilăriei prin care m-a purtat poeta Cezarina Adamescu, invitată şi dumneaei la această serată pentru a-şi lansa ultima carte de versuri dedicate copilăriei , m-au făcut să îmi simt inima umplută cu o licoare caldă, fermecată, menită să te întoarcă în timp într-o clipită. Seara a fost dirijată atent şi cu căldură de actorul Vlad Vasiliu care a picurat mereu momente poetice recitate cu farmecul său unic – şi toţi cei prezenţi au dat serii o linişte caldă, curată căreia ploaia nebună de afară îi adăuga acel detaliu în care stă perfecţiunea. I-am iertat ploii totul. Am fost adusă cu maşina acasă, nu a mai fost cazul să repet aventura, mi-am făcut un ceai şi m-am băgat iute sub o pătură ca să-mi încălzesc picioarele care au stat în cizmele mele frumoase … dar ude leoarcă.

Abia acasă mi-am dat seama că am picioarele reci, ajunsă la cafenea, în vâltoarea caldă a poeziei, am uitat că am picioarele ude, am uitat de toate.  Era colţul cubului perfect – sfărâmat cu intenţia clară de a spune – ce frumos ar fi fost acest cub dacă nu ar fi avut acest colţ sfârâmat. Nu aş fi adorat această seară dacă nu ar fi trebuit să înfrunt ploaia şi nu ar fi trebuit să ignor picioarele ude. La fel şi toate lucrurile minunate din viaţa mea. Îmi dau seama că trebuie să mă înclin şi să mulţumesc tuturor relelor care mi-au pus inima la grea încercare – ce dulce e victoria după ce depăşeşţi toate obstacolele. Îmi savuram ceaiul şi mă gândeam la toate astea. Cubul ar fi fost perfect fără ploaie? Serata de muzică şi poezie ar fi fost mai frumoasă fără acest detaliu? Cum ar fi fost perfect de fapt?…

Ar trebui să încetez să mă mai gândesc cum ar fi să fie perfect. Perfecţiunea e ceva către care să tind, faptul că nu o ating nu ar trebui să mă îngrijoreze. A mai trecut  o zi în viaţa mea de când m-am întors din China. E aşa de frumos la Galaţi. E aşa de frumos în România. Mi-am dat seama în China, printre atâţia studenţi străini – cât de frumoşi, cât de minunaţi suntem noi românii. Ce popor minunat suntem. Şi mă întrebam aşa, ce naiba caut eu la Mama Naibii aici când m-am născut în cea mai frumoasă ţară de pe planetă? Ce caut eu aici printre chinezii aceştia care zâmbesc tot timpul dar habar n-ai ce gândesc cu adevărat – când absolut toţi prietenii, orice român cunoscut până atunci făcea să pălească orice student străin prin comparaţie. Îmi aminteam cu drag fiecare prieten cunoscut în viaţa asta şi mi se părea cea mai minunată făptură – prin frumuseţe, intelegenţă, simţ al umorului şi bucuria de a trăi.

A fost o serată de muzică şi poezie. Am fost la atâtea alte serate de muzică şi poezie în viaţa asta! Dar dacă nu aş fi trăit un an departe de ţară nu aş fi savurat-o cu atâta sete, nu aş fi apreciat-o la adevărata valoare. O altă seară va fi peste două săptămâni. La sfârşitul lui noiembrie va fi şi ziua mea.

Voi mai merge o dată la Serfiotti. Şi ori de câte ori voi fi în oraş, fără alte proiecte care mă vor ţine ocupată şi nu îmi vor permite să ajung.

Am revenit

Nu am mai scris de tare mult. 5 ani! Incredibil… Mi-au trebuit totuşi 5 ani ca să găsesc nişte răspunsuri. Încă nu le-am găsit dar măcar sunt mai sănătoasă din multe puncte de vedere. Nu mai pot însă să spun hotărât : aşa e bine. Pentru că nu mai ştiu cum e bine. Am avut nişte convingeri extrem de puternice. Nu le mai am. Poate e bine că nu le mai am. Dar mi-am dorit uriaş să schimb lumea prin convingerile mele. Altfel ce rost are să reuşeşti doar tu? Am lipsit mult timp pentru că nimic din ce stătea în picioare nu mai stătea iar în inima mea a fost un gol uriaş cauzat de nişte oameni mici pe care îi credeam uriaşi. Mi-am dorit să reuşesc şi să fiu un exemplu, să zic , uite, eu am reuşit, asta e calea, fiţi şi voi aşa şi lumea asta bolnavă se va vindeca. Dar exact colacul meu de salvare a fost o minciună uriaşă.

%c2%ac-icsphoto-_-andrei-mosloc33

Privesc către oameni care au reuşit – şi privesc şi lumea care nu e cu nimic mai frumoasă după ce ei au reuşit. Mă uit la Bob Dylan care a cucerit Premiul Nobel pentru literatură – şi la cât de uriaş a cresut ţara lui prin generaţia pe care a inspirat-o şi mă uit şi la ţara mea care îşi are şi ea folkiştii ei dar care servesc muzica şi cuvântul şi nu prea au curaj să zdruncine nişte conştiinţe. Cred că un folkist adevărat în România ar trebui să fie un ghimpe în coasta oricărei forme de guvernare. Nu mă consider o folkistă în adevăratul sens al cuvântului. Şi asta nu pentru că am fost la un moment dat  admisă (miracol!) şi premiată pe deasupra la Festivalul Mamaia. Doar dacă aş fi persecutată, sau la închisoare după ce am pornit o întreagă revoluţie m-aş simţi poate un pic mai folkistă decât sunt sau am fost vreodată. Folkistul nu trebuie să servească muzica sau cuvântul. El trebuie să stea de veghe ţării. Să scoată lumea în stradă şi să nu aibe pace şi somn până nu vede ţara lui vindecată de corupţie. Hopaaa… Na, că am găsit o convingere de nezdruncinat. Asta mai stă în picioare.

Am un master de teatru muzical şi am privit lumea de pe partea cealaltă a globului. Am stat un an izolată şi am avut timp să mă scutur un pic de nişte convingeri de nezdruncinat. Urc pe scenă cu relaxarea unui om care ştie ce face, m-am străduit să fiu artistă cu acte în regulă şi să ies din convingerile mele de artist autodidact. Muzica e uriaşă dar omul e şi mai uriaş iar asta nu poţi înţelege decât studiind actorie. Mă scufund în universul uman şi încerc să uit ce m-a întristat când credeam că ştiu şi înţeleg ce e de făcut. Voi mai scrie pe-aici, poate voi mai posta un cântec, un vers … Dar nu mai am acea traiectorie, acel nerv de a merge pe o cale, convinsă că asta va vindeca lumea. Şi asta mă întristează uriaş…

Am întredeschis ochii şi, înţelegând unde sunt, i-am închis la loc, zâmbind. E Crăciun, prima zi şi sunt în camera Haiducului, Castelul Lipanilor.  Din nou în acest Hogwarts din Tarcău dar definit de un alt soi de „magie”. M-am conformat şi am lăsat fereastra întredeschisă în aşteptarea haiducului, aşa cere regula camerei. O fi venit chiar Şapte-Cai, săracul dar , văzând că are de răpit o mândră care nu încape în pat , s-o fi răzgândit , ştergând-o în vârfurile picioarelor din cameră, apoi pe calul său ca vântul şi ca gândul, „hai cuţât, cuţât, cuţât/ de trei ori te-am ascuţât/dar decât c-un muieroi/ mai bine sclav la ciocoi, măăăi!!!”

OK, să mă dau jos din pat. Aaauch. Oare de ce am capul atât de greu? Retoric fireste. Mai stau un pic.

Am recapitulat cu ochii închişi:a fost un Ajun de Crăciun cu tot tacâmul, început cu o degustare de vinuri cu gazda, acelaşi Ştefan Vuza(deşi eram încă pe antibiotice m-ar fi durut inima să refuz un pahar de vin roşu la semineul castelului dar Ştefan m-a asigurat că nu mă va afecta dacă beau un vin bun, eventual o să mă doară un pic capul). Am continuat cu împodobitul bradului,un superb brad natural cumpărat din Cluj – Ştefan a hotărât să fie în trend şi să împodobească un brad în două culori – alb şi albastru. Asta făcusem şi eu înainte de a pleca de acasă iar acum am avut bucuria să fac acelaşi lucru dar cu un brad mult mai mare şi natural pe deasupra, împreună cu  Cezara, frumoasa lui soţie şi cele două fetiţe ale lui. Pe măsură ce înaintam în împodobitul bradului , se alăturau şi ceilalţi invitaţi care, ajunşi la castel, erau trimişi sus la brad. Ne salutam de bun găsit, apoi se alăturau şi ei echipei. Când am terminat,  erau toţi invitaţii ajunşi în jurul bradului.

A fost un Crăciun mai restrâns ca număr comparativ cu cel de anul trecut dar ceva mai sudat. Am împodobit bradul cu toţii, am primit colindătorii, am văzut mai de aproape şi Irozii, celebra scenetă care se joacă de Crăciun şi despre care învăţasem la Istoria Teatrului. Se păstrează tradiţiile în Tarcău, Piatra Neamţ iar Ştefan are o plăcere specială în a întreba pe toţi colindătorii de unde sunt, ştie că vin şi copii din satele învecinate. Întrebarea însă pe unii îi bloca pe moment , mulţi răspundeau din reflex  „De aici!”(adică din Tarcău) Ştefan se amuza şi zicea da? Şi voi locuiţi aici?( în castel) Nişte puşti au stat un pic pe gânduri apoi au răspuns victorioşi: din România!

 Cei mai frumoşi însă au fost doi copilaşi de trei ani, un băieţel şi o fetiţă, însoţiţi de mămica acesteia. Mititei şi bucălaţi, cu fulăraşele coborâte de la năsuc sub bărbie, cu clopoţei în mâini şi zâmbete aproape circulare. S-au pornit pe colindat cu nişte voci cristaline, uşor peltici…Serios, oameni buni, trebuia să fii de fier să nu te topeşti, privindu-i. Am devenit instantaneu cu toţii backing vocals, „Domn, domn să-nălţăm”, spre bucuria celor doi îngeraşi care nu păreau să aibă nici un dram de emoţii, cântau însufleţiţi, cu ochii sclipind de bucurie să aibă aşa o asistenţă „profi”. La final am izbucnit cu toţii în aplauze şi urale, spre bucuria uriaşă a acestora dar şi a mamei care îi însoţea. Absolut superb  moment.

Chiar dacă nu am avut onoarea să fiu răpită de un haiduc, am coborât mai mult decât fericită să iau micul dejun cu invitaţii ca să comentăm momentele din Ajun. Haiducul vine întotdeauna, trebuie doar să te gândeşti la el şi va veni. Chiar dacă numai în gând…

 Tot Crăciunul a fost la fel de fain ca cel de anul trecut, am fost din nou la colindat pe la familii din zonă, doar că de data asta am fost mai mulţi. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai bine primită colinda. E fantastică bucuria pe care o simţi când primeşti colindătorii dar parcă e şi mai mare când eşti tu cel care aduce Vestea Bună. Iar bucuria pe care o aduci în sufletul celor care o primesc e … e foarte greu de descris, majoritatea celor care primesc colinda aproape că nu-şi pot opri lacrimile de bucurie. Nu e Crăciun fericit pentru mine dacă nu merg la colindat.

De Sfântul Ştefan au venit din nou colindătorii din Maramureş. Eu îi ştiam de anul trecut dar Tică Lumânare, venit şi el în vizită la Ştefan dacă tot a avut concert in Piatra Neamţ de Crăciun, a rămas mut de admiraţie, a făcut o mie de fotografii cu aceştia, a rămas paf, ce să mai. De altfel toată desfăşurarea aceea de forţe nu se putea să nu impresioneze pe cineva care a avut legătură cu lumea munţilor. Totul a fost organizat perfect, începând de la focul de tabără unde au sfârâit grătarele şi au clocotit ceaunele de vin fiert, continuând cu cina de la masa cavalerilor şi încheind cu şemineul castelului…unde invitaţii au fost răsfăţaţi cu tot felul de coctailuri, având ca ingredient principal … absintul! Un singur lucru a lipsit : o prietenă dragă mie care ştie să surprindă artistic în fotografie cele mai frumoase momente. La anul dacă voi mai fi invitată, am să-i sugerez lui Ştefan să o invite şi pe Simona Andrei. Sau pe Bogdan Stanciu (dacă nu o fi iar în Paris, Roma sau Malta sau … pe unde mai e mereu când mai vorbim pe Messenger) Cu siguranţă Ştefan va fi mai mult decât încântat de slide-ul de final realizat de un fotograf profesionist.

 Sfântul Ştefan a încheiat maiestuos sărbătoarea Crăciunului iar eu a trebuit să îmi iau rămas bun de la Camera Haiducului, urmând să dau onorul Camerei Vânătorului. Pentru Revelion Ştefan avea alţi invitaţi deci a refăcut repartiţia pe camere. Urma să împart această cameră …, nu, nu cu un vânător, nici cu un haiduc ci cu un mai vechi prieten munţoman, Sorin Hârjete. El e montaniardul clasic. Cunoaşte Carpaţii ca în palmă, a fost  cabanier la Dochia în Ceahlău, îi leagă şi acum o prietenie extrem de puternică şi e nelipsit de la orice eveniment organizat de Ştefan Vuza. E genul de om care la un concurs nu are nevoie de camera in care e cazat decât atunci când nu mai poate de somn, vine în cameră şi se îndreaptă spre pat dar deja la jumătatea drumului adoarme, când e întins în pat deja doarme profund (Slavă Domnului că nu sforăie) , ceea ce îl face colegul perfect de cameră. Cel puţin pentru mine. Îi cunosc familia, are o fată care joacă rugby! Da, rugby, jocul acela de golani dar practicat de gentlemeni (spre deosebire de fotbal care e exact invers) Când o vezi pe fata lui Sorin Hârjete, îţi vine s-o pui la rană. E atât de frumoasă şi de blândă, are ochi ca de căprioară. Dar are un spate de judoka ( a făcut şi judo, by the way) Nu vrei s-o superi pe fata asta. S-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl faci.

M-am mutat aşadar pe 30 decembrie în camera Vânătorului. Aş fi putut  să las   bagajul nedesfăcut pentru următoarele trei zile dar eu am o plăcere fantastică să despachetez şi să folosesc absolut toate rafturile, umeraşele şi sertăraşele. Mai ales pentru cosmetice şi machiaje, să le aranjez în ordine ca atunci când le voi folosi să le am sortate pe mărimi şi culori pentru a fi perfect inspirată şi să şi am chef să le folosesc. Dacă nu e ordine în jur , nu am chef să fac nimic.

 Eram în toiul aranjamentelor când bate cineva la uşă. „Intrăăă!!!” Apare Ştefan. „Ce faci, Mărie, ai un minut?” „Sigur, poate aştepta ce fac, care e problema?” „De fapt … e ok dacă intrăm aici?” „Sigur, intraţi” (probabil trebuie să controleze caloriferul şi la mine în cameră). Uşa se dechide şi… ţin’ să fieeee…?  Imi! Ei, cum care Imi? Imi,dragă,Emerich Imre! S-a gândit el Ştefan să mai aducă un folkist din Cluj. Haaaa!!! M-oi fi mutat eu din camera haiducului dar ia uite ce  haiduc a venit! Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, ei, asta da surpiză!Oai, frăţioare, ce seară folk de pomină va fi!!! Imi a coborât apoi la şemineu cu Ştefan ca să îi cânte Cezarei „Nebun de alb” timp în care eu am terminat repartiţia bagajului , parcă îmi mai crescuseră două perechi de mâini ca să termin mai repede şi m-am repezit afară din cameră – ca să dau nas în nas cu … Radu Gheorghe! M-am dat un pas înapoi şi m-am frecat la ochi. Radu Gheorghe? Omul a zâmbit, (uite că un artist ca el îşi mai aminteşte de mine), am strâns mâinile şi ne-am pupat , apoi mi-a prezentat-o pe soţia şi pe băieţelul lui. „Unde e Ştefan?” E drept că te rătăceşti în castel dacă nu te însoţeşte cineva. Cel puţin când eşti invitat prima oară. I-am condus eu la şemineu unde deja se adunau pe rând toţi invitaţii de Revelion. Nu cred că pot descrie ce simţeam. Eram ca un copil căruia Moş Crăciun îi întrecuse aşteptările. Va fi un Revelion ca un descântec de ploaie innebunit de alb şi de o …broască ţest, o broască ţest, o broaaască ţestoasă. Let the feast … BEGIN!!!

 Am studiat atent invitaţii dar , vai, în afară de artişti nu cunoşteam pe nimeni. Ştefan însă s-a gândit la toate:ne-a invitat pe toţi la un coctail în octogon (un fel de foişor foarte fain unde se desfăşoară momentele mai oficiale şi … dansul) special pentru a ne cunoaşte cu toţii mai bine. Ne-am prezentat pe rând  la microfon, care mai de care mai haios, în timp ce chelnerii aveau grijă să avem paharele pline (nici nu ştiu dacă pot să le zic chelneri, ospătari sau … nu ştiu, ştiu doar că erau foarte bine pregătiţi, profi-profi în orice făceau, indiferent de ce îţi serveau, câteva clase peste tot ce am cunoscut în materie până acum şi …sunt destul de umblată în lume) După ce am făcut prezentările, Ştefan a făcut surpriza serii frumoasei sale soţii, Cezara: un concert de cameră susţinut de un cvartet din Cluj, patru tineri muzicieni talentaţi foc (şi frumoşi tot foc). Atmosfera creată de aceşti virtuoşi muzicieni  ne-a cucerit inimile, ne-a înălţat sufletele – cel puţin noi, fetele am fost topite. Mari compozitori, teme celebre de film ne-au acaparat cu totul , azvârlindu-ne pentru o scurtă vreme în alte timpuri. Tot ce am mai putut să spun a fost atât: „Jos pălăria, Ştefane!”

 Socializarea a continuat apoi  la masa Cavalerilor, o masa maaare, rotundă, înconjurată de scaune de lemn cu spatar mai înalt de un stat de om  si cu “căciuliţe” speciale de Crăciun. Inspirată după cavalerii mesei rotunde am avut totuşi mereu senzaţia că stau la masa lui Ştefan cel Mare, că sunt undeva la Putna ori de câte ori mă aşez la masa aceea. Am savurat din nou preparatele maestrului bucătar Otillo. Talentat foc (şi simpatic tot foc!) De cate ori îl văd îmi amintesc de folkul contemporan, cel pe care il ştiu eu. Ani de zile mi-am hrănit auzul în festivaluri de folk din ţară cu delicatese muzicale de excepţie, fără să ştiu eram ca o privilegiată care are norocul să se hrănească doar cu mâncare gătită de un bucatar şcolit care a obişnuit-o să savureze numai si numai delicatese de exceptie. E normal să nu înţeleg entuziasmul pentru o  “mâncare” pe care o simţi fără potenţialul de a fi premiată. Voi rămâne toată viaţa profund îndatorată celor care mi-au format papilele muzicale extrem de pretenţioase şi care m-au ajutat să dau performanţe notabile în muzică.

 Faptul că ne-am cunoscut cu toţii cu o seară înainte a contribuit enorm la reuşita Revelionului. Seara de 31 a fost superbă, am văzut atâţia urători care mai de care mai costumaţi şi mai machiaţi. Apoi ne-am retras cu toţii pentru a ne găti pentru trecerea dintre ani .  Nu a fost obligatorie costumaţia la patru ace, fiecare a trebuit să găsească un echilibru între patru ace şi casual  conform regulei din invitaţie dar dând totuşi momentului importanţa cuvenită. M-am machiat frumos cat mai aproape ca nuanţă cu rochia mea albastră preferată care are cred toate nuanţele de albastru posibil , mai folk de atât nu puteam fi. Am coborât la braţ cu Sorin Hârjete care a îmbrăcat o cămaşă bleu şi o vestă neagră, suficient de elegant pentru moment în sine. Am fost primiţi extrem de călduros de Cezara care ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi luminos “Ia te uită ce pereche minunată!” Trebuia imortalizat momentul dar l-am luat lângă mine şi pe Imi ca să am măcar doi “mititei” pe lângă mine, mici dar zdraveni, vorba aia! Când toată lumea a fost prezentă la semineu, am fost serviţi fiecare cu coctailuri savuroase, fetele pe bază de Lady M şi băieţii pe … absint, servit in pahare speciale, ca la carte, a fost cu adevărat un mic spectacol servirea coctailurilor cu absint , moment realizat impecabil de echipa ospătarilor . Evident că majoritatea fetelor am dat-o şi noi pe absint, ce atâta discriminare?! Apoi am mers la octogon, am dansat, la miezul nopţii am admirat artificiile, apoi am încins o horă… Am savurat din nou bucatele lui Otillo care, conform tradiţiei ne-a servit peşte după miezul nopţii, se spune că e bine să mănânci peşte la trecerea în noul an. După care recunosc că am clacat, în ultima vreme îmi e imposibil să resist mai mult de 3 dimineaţa. Am ratat întrecerea “Bărbatul anului” şi tot ce s-a mai petrecut până dimineaţă.

 Dar nu am ratat concertul de Anul Nou de la Viena pe care anul acesta l-am putut vedea pe tot. E inclus special în program de către Ştefan momentul concertului. Toată lumea e invitată la şemineu să urmărească transmisiunea în direct de la Viena. Un alt moment care pică atât de bine în toată organizarea sărbătorilor de la Castelul Lipanilor.

 Dar dacă Revelionul a fost reuşit, Carnavalul de pe 1 Ianuarie a fost … desăvârşit! Eu am fost iniţial extrem de supărată că nu mi-a reuşit machiajul şi am fost nevoită să renunţ la costumaţia adusă de acasă. Am dat-o în bară cu costumul meu, dar m-am învăţat minte să nu mai cumpăr niciodată gene false fără să verific lipiciul. Am gene naturale destul de frumoase, nu am mai folosit niciodată gene false până acum.Dar fără gene false, fără un machiaj suprarealist nici nu avea rost să îmbrac costumul pe care l-am adus. Am pierdut mult timp chinuindu-mă să îmi pun blestematele alea de gene şi aveam doar o oră la dispoziţie să ne pregătim. Timpul se scursese şi a trebuit să mă gândesc rapid la altă costumaţie de carnaval, aşa că am improvizat din nou, ca anul trecut.M-am îmbrăcat tot ca de revelion doar că având un machiaj mai de epocă şi alte bijuterii, ceva mai extravagante. Noroc cu Imi care s-a costumat Napoleon, yes, m-am scos! am hotărât repede să fiu Josephine,iar personajul meu a fost bine primit, Imi venind sugestiv lângă mine, în aplauzele participanţilor. Nici că se putea o pereche mai haioasă pentru un carnaval. Am imortalizat momentul şi am făcut o poză cu micuţul Napoleon, eu pupându-l pe creştet! Ar fi fost păcat să nu contribui şi eu, câtuşi de puţin la reuşita serii, chiar dacă eram amărâtă că personajul  meu era extrem de departe de ce îmi propusesem să fie.

 Oricum, cred că aş fi avut nevoie de toată ziua ca să mă pregătesc satisfăcător, ceea ce ar fi însemnat să ratez focul de tabără de dinainte de carnaval când am avut parte de o nouă sesiune de preparate de gratar stropite din belşug cu vin fiert la ceaun. Otilo ne-a impresionat din nou cu un spectacol de virtuozitate la cele două gratare iar vinul fiert a mers minunat cu muzica ce răsuna din boxele scoase special pentru a savura momentul cum se cuvine. Emanuel a băgat şi un Zorba ca sa îi facă pe băieţi să se încinga la un dans grecesc, erau foarte fermi să lase fetele deoparte “E dans de bărbaţi ”  Ok, boys…Ne-am adunat apoi în octagon pentru un alt moment musical oferit de o trupă din Cluj, având ca solistă o intrepretă la nai. A. era şi un saxophonist care ne-a oferit câteva coveruri realizate aproape unu la unu ca interpretare comparative cu originalele ”Lily was here”, Wham… Apoi ne-am retras în camerele noastre ca să ne costumăm pentru carnaval.

 Cum spuneam, Revelionul a ieşit bine dar carnavalul a fost de pomină . În fiecare an Ştefan pune la dispoziţia invitaţilor săi câteva costume închiriate de la teatru. Astfel, dacă cineva nu şi-a adus costumul de acasă, se poate inspira din acele costume de epocă şi se poate costuma. Anul acesta Ştefan s-a costumat în Papă iar Cezara in călugăr catolic prezentându-se ca Maica Tereza, Radu Gheorghe şi soţia lui au întruchipat o pereche de scoţieni în costume sută la sută autentice, Imi a fost un Napoleon absolut genial, pictorul Ciprian Istrate un Don Quijote foarte reuşit şi alte costume precum Merlin, vrăjitoarea …care a prostit-o pe Oana Zăvoranu, cum o cheamă?… în fine, a fost şi ea întruchipată de o invitată din Cluj, copiii s-au costumat şi ei în dansatoare spaniole, mexicani şi alte mici personaje extrem de drăgălaşe . Radu Gheorghe şi soţia au fost şi premiaţi pentru autenticitatea costumelor dar şi pentru dansul scoţian pe care ni l-au prezentat în premieră absolută, mai precis o mică avanpremieră a  spectacolului a cărui premieră a fost pe 10 ianuarie la Teatrul Mic (şi regret enorm că nu am putut fi în Bucureşti să îl văd şi eu). Eu am fost în juriu, m-am scos repede ca fiind Josephine, aşa cum am spus.  Dar dacă Radu Gheorghe ne-a surprins în mod firesc, era normal ca un artist ca el să se prezinte impecabil, patru prieteni din Cluj ne-au dat pe spate. Două fete şi doi băieţi au fost costumaţi în … Abba! Ne-au dat tuturor textul cantecului Happy New Year , au pus piesa de pe Youtube iar ei au făcut un impecabil playback. Am luat microfonul şi i-am ajutat, iubesc enorm piesa asta , e extrem de melodioasă şi îmi dă mereu un chef de cântat. Geniali cei patru de la Abba, ei au luat de altfel marele premiu. Ulterior Abba a cedat titlul cuplului Ştefan şi Cezara. Chiar dacă ei erau gazdele, cei patru prieteni de la Abba au vrut să aprecieze în mod oficial prezentarea Papei şi a Maicii Tereza absolut originală care ne-a smuls tuturor aplauze şi lacrimi de râs.  

 Pentru proba următoare trebuiau să se califice 7 perechi. Dacă 7 perechi erau gata formate, Don Quijote nu avea pereche. Aşa că am hotărât să nu mai fiu eu perechea lui Napoleon. Nu e mai ofertant ca spectacol să îl „cuplăm” pe   Don Quijote…cu Napoleon?! Ambii aveau costume impecabile dar au avut şi o prezentare în versuri foarte bună. În plus erau şi extrem de diferiţi ca înălţime (Don Quijote e cam cât mine de înalt!) Aur curat! Am urmărit special faţa lui Don Quijote când Radu Gheorghe şi Cezara  au anunţat  că va face pereche cu Napoleon: era bulversat!(parcă i-ar fi spus cineva lui Lucian Bute că a fost numit prim balerină in Lacul lebedelor!) La rândul lui, Napoleon a întors spre Don Quijote o privire cum vreţi voi numai încântată nu. A urmat lovitura de graţie: perechile trebuie să-şi facă reciproc declaraţii de dragoste! Prag! Don Quijote a coborât spre Napoleon o privire „oripilată”  „WWWhat?!!!” iar Napoleon a lăsat pleoapele să-i cadă „îngrozite” „Oh, no…” Declaraţiile în sine nu au fost la fel de faine ca această reacţie a amândorura. Au fost premiaţi ca cea mai bună pereche din concurs!

 După premiere ne-am fotografiat cu toţii şi am dansat ca la un bal mascat veritabil. Mi-am dorit atât de mult un bal mascat iar Dumnezeu mi-a împlinit dorinţa. Dacă nu a fost să fie un bal la Palatul Navigaţiei din Galaţi uite că a fost să fie la Castelul Lipanilor din Tarcău. Adevărul e că prefer un castel în locul unui palat! Closer to my  childhood dreams…

 Ce să vă mai spun? A fost cu adevărat extrem de greu să ne despărţim. M-am simţit extrem de tristă când au plecat invitaţii. Ne-am fotografiat în curtea castelului lângă „genunchiul” uriaşului Nechifor Lipan , genunchi care iese sugestiv din pământ. S-a hotărât şi sloganul sărbatorilor din anul acesta la castel: „ În rest a fost  … absint!” Am făcut mai multe fotografii , cu toţii, în grupuri mai mici…Eu una aş fi vrut să fac o fotografie în …palma lui Nechifor care iese şi ea din pământ câţiva metri mai încolo. Binenţeles că a ieşit şi bucătarul Otilo la fotografiat în costumul său tradiţional şi cu lingura lui mare de lemn pe care a folosit-o ulterior catapultă la bulgăreala de rămas bun.  

Trebuie să am un an bun. Ar fi păcat de trecerea dintre ani să nu fie aşa… DE altfel Emerich Imre a spus că dă din nou drumul la o serie de concerte folk la Cluj. Abia aştept să revăd gashka de Revelion. Mai ales că avem şi o cunoştinţă comună: Tudor Runcanu. Am avut anul trecut un concert destul de reuşit în Irish Pub la Cluj dar am fost foarte tristă că nu mi-am revăzut prietenii făcuţi in anul 2000 când încă mai exista CD Radio. Poate anul acesta va fi un concert cu mai mulţi prieteni în public. Şi vreau în mod special să fie şi Tudor. Sunt tot mai mulţi critici muzicali, care mai de care mai subtil în a mă discredita, în a convinge publicul ca Maria Magdalena Dănăilă e o voce puternică, demnă de respect dar … cam atât. A fost cumplit de dureros să descopăr că nici Clujul nu face excepţie de la astfel de critici. Îmi trebuie Tudor în sală ca să verific cu adevărat dacă mai sunt în formă sau nu. Şi criticii au ierarhia lor iar Tudor e special pentru mine. Nu orice maşină roşie e un Ferrari…(iar Tudor Runcanu e un Ferrari)