Feeds:
Articole
Comentarii

trompe'ikpA dispărut din prima zi din postul Paştelui. Mai dispăruse el de câteva ori şi m-a speriat foarte tare. De data asta a dispărut de-a binelea. Pentru că l-am văzut după două zile întins pe iarbă, nemişcat. Am ştiut pe loc că e el şi mi-au încremenit umerii într-o mişcare de negare. Era el, acolo, întins pe iarbă de parcă s-ar fi odihnit şi ştiam că nu va mai veni acasă. De ce s-o fi prăpădit, nu ştiu. Încăierare cu motanii , l-o fi călcat o maşină şi l-au pus pe iarbă … o fi fost otrăvit … nici nu m-am putut apropia să îl văd. După două zile mi-am făcut curaj. Am adus un tricou şi l-am învelit fără să mă pot uita atentă la el, nu m-am putut uita, apoi l-am acoperit cu frunze , bulgăraşi de pământ, păstăi de salcâm, am aruncat cum s-ar spune bulgărele de pământ ca Antigona care a înfruntat cetatea şi şi-a îngropat fratele condamnat să moară neângropat. Nu puteam să îl las acolo, al nimănui. Dar nici nu puteam să îl îngrop, să îl bag în pământ. Am făcut un fel de moviliţă – pe care să o văd mereu când ies la cumpărături ca să îl salut în fiecare zi.

Am zăcut de mijloc o săptămână – am citit pe net că şi depresia poate cauza dureri de spate. Nu puteam să înţeleg, de ce a rezistat un an cât am fost în China, de ce a rezistat toată iarna asta grea, gerul acela cumplit – ca să vină mereu acasă. Îmi reproşez cu ciudă că nu l-am castrat – dar ar fi însemna să îl depersonalizez, nu l-aş mai fi lăsat să fie liber, să aibă instinctele lui depline, să aibă obrăznicia aceea dulce care îl făcea să comande cu dulcele lui mieunat, irezistibila comandă … Nu am vrut să îl castrez. Am vrut să îl las aşa, liber – şi dac-o fi să moară, să moară liber, fericit, motan sută la sută. Nici pisică atunci când am avut nu am castrat-o. Nimic nu e mai frumos la o pisică decât să o îngrijeşti când e mămică şi apoi să îi hrăneşti puiuţii – nesătui, punându-le castronelul de supică cu un pic de orez ca să nu se deranjeze la stomac, să îi vezi cu îţi asaltează casa, fugărindu-se sub privirile atente ale mamei care nu mai e pisicuţa dulce pe care ai crescut-o de mică, e o mămică grijulie, formidabilă în a-i proteja şi a-i îngriji.

A trecut deja ceva timp dar încă nu mă pot dezobişnui să merg în bucătărie pe la cinci dimineaţa şi să deschid geamul , să îi dau drumul în casă, şi să îi pun cărniţă din conserva preferată – apoi să îmi pun de cafea. A trecut deja ceva timp de când nu mai am chef să mă trezesc de dimineaţă, nu mai am chef de mai nimic. Nu înţeleg de ce a supravieţuit un an cât am fost în China, de ce m-a aşteptat ca să moară acum? Credeam că o să îl am mulţi ani, că în sfârşit o să am un motan pe care o să-l îngrijesc până la bătrâneţe. Dar nici o pisică nu a apucat bătrâneţea la mine în casă, le-am îngrijit, le-am iubit, le-am dat drumul când instinctul le-a poruncit să iasă din casă, le-am dat drumul să trăiască şi să moară în legea lor. Dar niciodată nu am simţit mai profund regretul că nu m-am impus, că nu am castrat acest motan. Dar ai oare dreptul să hotărăşti cum să-şi trăiască o fiinţă viaţa? Castrat. Pe bune, sună ca naiba. Mai bine îl omori.

Ce să mai spun. Nu mai e nimic de făcut acum. Şi, ca după fiecare pisică pe care o pierd îmi zic că gata, nu îmi mai trebuie. Nu mai salvez nici o pisică. Pentru că doare uriaş. Doare uriaş golul pe care îl lasă în urmă. M-am mobilizat cu concertul din Quantic, repetiţii, am încercat să fac diverse activităţi cu care să îmi ocup mintea. Dar nici o dimineaţă nu mai e ca înainte. Nici o zi nu mai începe ca înainte. Poate că aşa a fost felul lui de a mă pedepsi că am plecat în China şi l-am lăsat să se adapteze la realitatea de a supravieţui fără mine. Pentru că nimeni nu ştia care-i sunt mofturile, mama sunt convinsă că nu a pus botul niciodată la fiţele lui, e femeie de la ţară care ştie exact care e locul pisicii şi care e locul câinelui. Nu ştiu cum s-a obişnuit el în prima lună fără mine, eu însă nu îmi mai revin. Mă agăţ disperată de Ţonţonel, pechinezul – dar el e băiatul mamei, mama  e stăpâna lui absolută iar eu mă văd nevoită să recunosc că e ipocrit din partea mea să îl copleşesc acum cu afecţiunea mea – iar el se răzbună pe mine, pechinezii suferă cumplit de gelozie când alt animăluţ le invadează habitatul.

Concluzii? Viaţa trebuie să meargă înainte şi să păstrăm o amintire frumoasă animăluţului care ne-a făcut fericiţi. Prin urmare, mulţumesc, Trompeţikă, pentru fiecare dimineaţă de la întoarcerea din China. Mă mobiliez să îmi fac temele , mă mobilizez să lansez albumul , încerc să umplu acest gol şi sper să se întâmple ceva care să mă scoată din această stare de amorţire şi de lipsă totală de chef de a face ceva. Doar cine a pierdut un animal de companie mă poate înţelege. Cine nu, va roti ochii cu amuzament, da, Maria e deprimată că i-a murit pisica. Şi va râde. O expresie menită să descrie o situaţie tristă de depresie inutilă. Ce mai faci? Arăţi de parcă ţi-a murit pisica. Poate ar trebui să reflectez la asta şi să nu las pierderea unui prieten să mă deprime peste puterea de a trece peste. Dar nu pot decât să recunosc că mă surprinde şi pe mine cât de mult m-a paralizat această pierdere. Am nevoie să am grijă de cineva. Ar trebui să am copil, veţi zice. Un copil trebuie să fie fruct de iubire. Cine a făcut un copil după ce s-a căsătorit doar ca să fie în rândul lumii … Eu nu mă pot imagina căsătorindu-mă cu cineva pe care nu îl iubesc, căsătorindu-mă şi făcând un copil doar ca să fiu în rând cu lumea. Asta sunt eu. Au exstat bărbaţi care s-au îndrăgostit de mine dar de care eu nu m-am îndrăgostit la rândul meu. M-am îndrăgostit doar de … nici nu le pot da calificative, ciudate specii! Ciudată e şi viaţa asta. Ce o mai urma oare…

 

stefan vuza

„In afaceri primeşti doar ceea ce negociezi, nu ceea ce meriţi” .E titlul lucrării de doctorat al unui mare prieten al meu, Ştefan Vuza. Ce păcat că am învăţat prea târziu că acest mare adevăr se aplică şi în viaţă. Mi-am oferit serviciile pe mai nimic , sprijinind ridicarea unui festival, pe promisiunea că mi se va lansa albumul produs şi lansat deja la Cluj, difuzat deja pe Radio România Actualităţi după ce am fost premiată la Mamaia 2004 pentru creaţie cu Premiul Special de Excelenţă Artistică „Ion Voicu”. Nu am ştiut să valorific acest premiu , am fost atât de fericită să-l pun în slujba folkului – fără să ştiu că nimeni nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi ţină promisiunea , singura intenţie era ca, în loc să mi se strângă mâna cu bucurie în momentul lansării, să fiu bătută pe umăr cu părere de rău că promisiunea nu poate fi onorată.

Dar nimic nu e pierdut când încă ai prieteni. Iar Ştefan Vuza e un uriaş care a fost prezent în viaţa mea încă de pe vremea când concepeam culturaluri pentru Albatroşi. A aflat de premiul de Exceleţă de la Mamaia dintr-un ziar din presa internaţională, era într-o altă ţară când a citit despre mine şi a arătat articolul tuturor, zicând, hei, eu o cunosc pe fata asta. Iar în materie de Eurovision , el mi-a sponsorizat aproape toate piesele cu care am participat după 2006 când am fost admisă acolo a doua oară. A crezut neâncetat în mine şi m-a sponsorizat de fiecare dată. Iar când am citit titlul lucrării sale de doctorat – „Într-o afacere nu ai niciodată ceea ce meriţi, ci ceea ce negociezi”- eram deja distrusă, devastată, nemângâiată şi neconsolată de nimic pentru că până atunci crezusem doar în prietenie şi în Dumnezeu. Amândouă reprezentau folkul. Eram doar la suprafaţă  o fiinţă neclintită, indistructibilă. Dar eram ruinată sufleteşte. Aflasem prea târziu că nu poţi clădi nimic pe vorbe de prietenie, ci pe doar pe negociere la sânge.

Timpul a trecut şi e greu de spus dacă am mai trăit vreun moment de satisfacţie deplină cum a fost cel de la Mamaia 2004. Am trecut prin Masteratul Internaţional de Teatru Muzical – şi mi-am pus talentul în slujba altei echipe, cea  clasei de masterat. Mi-am cultivat talentul muzical. Am făcut muzică, am citit muzică , am lucrat partituri pe voci aşa cum visasem, cum tânjisem de fapt când lucram cu albatroşii. Am bifat această etapă profesională şi am fost bucuroasă să îmi dau disertaţia pe scena sălii de spectacole a Palatului Cotroceni – în prezenţa Ambasadorului Chinei la Bucureşti şi a ataşaţilor culturali ai Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. Viaţa te răsplăteşte în felul ei. Dar anumite răni nu se vor vindeca niciodată.

Mulţumesc, Ştefan Vuza. Ai fost sufletul Federaţiei de Turism – şi nimic nu va mai fi ca pe vremea când, la cârma federaţiei fiind, ne-ai făcut să ne trăim viaţa într-o formă de competiţie de neegalat. Mi-am păstrat forma de pe vremea aceea şi am continuat să urc cu ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine: să compun şi să fiu parte dintr-o echipă, făcând totul ca acea echipă să funcţioneze – indiferent că e moment de grup sau de individual. Şi nu mai pun niciodată piciorul pe o scenă fără să negociez înainte. Lansarea albumului „Ce mai faci” (sau „Iubire”) – e doar un lucru pe care trebuie să-l bifez pentru că, într-adevăr, oamenii vor să aibă în bibliotecă acest CD, au fost mereu alături de mine şi s-au întristat profund când am pierdut pentru că nu am negociat. Dar e doar o lansare de album. Nimic nemaipomenit, şi-au lansat album şi alţi artişti care probabil niciodată în viaţa asta nu vor urca pe scenele pe care am urcat eu. Vestea cea bună e că mai am multe lucruri de făcut. Vreau asta. Încă mai urc. Cu hotărârea de a nu mai lăsa nimic , niciodată pe vorbe de prietenie – ci pe negociere. La sânge! 🙂 Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Albatroşi

albatro;i6

Mi-au ocupat cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Ani în care mă confruntam cu o situaţie dezastruoasă acasă. Ani în care timpul meu dedicat probei culturale din concursurile montane era cea mai mare satisfacţie pentru mine. Era greu de „detronat” Amurgul din Giurgiu care era aşteptat cu emoţie la fiecare concurs, superstarurile momentului care străluceau prin muzica lor interpretată impecabil pe voci. Cu cine să lucrez ca să mă apropii măcar de performanţele lor muzicale? Dar Albatroşii aveau ceva ce trebuia valorificat: cele mai simpatice defecte. Unul prea gras, unul prea crăcănat. Şi o mare calitate: erau ascultători. La capitolul repetiţii era doar un singur şef: dorinţa de a reuşi. De a repeta oricât de mult până iese. Am crezut mult timp că eu sunt şefa la cultural dar nu era aşa. Era dorinţa lor de a câştiga. Eu doar îi puneam la muncă. E drept că scoteam untul din ei şi se mai lăsa câteodată o linişte mormântală când explodam” Care, …. mă-tii, falsezi aşa?!” – în entuziasmul lor , uitau să se asculte – dar după aşa o explozie se băteau imaginar cu palma peste frunte – iar apoi urma o aţă impecabilă.

Între timp fiecare a luat-o pe un alt drum. Şi oricine din afara clubului m-a contestat sau m-a vorbit pe la spate , ei bine, cred că dacă trag acum o linie şi analizăm un pic calităţile mele muzicale şi actoriceşti , cei care m-au vorbit mai pot măcar să încerce o mică tentativă de ruşine.  Dar Albatroşii au ştiut exact cine sunt şi ce pot şi nu s-au mirat foarte tare când mi-am demonstrat talentul oficial. Fiecare din ei a ajuns să-şi câştige existenţa în cu totul şi cu totul alte domenii decât muzică şi teatru, cele două componente alte probei culturale montane. Dar eu am mers mai departe pe acest drum în care am reuşit să împletesc util muzica şi actoria. Şi nu mică îmi este bucuria când vine un Albatros la mine la concert şi cântă cu mine piese pe care le-am cântat mai întâi la probele de cultural-individual pe munte. Am vorbit de funraising dar mărturisesc că mi-aş dori mult ca primul album scos la Bucureşti (după cel de colinde lansat la Galaţi şi cel lansat la Cluj) să fie sponsorizat şi de foşti membri Albatros – şi să le scriu numele pe coperta albumului. Oricât de grea ar fi viaţa, oricare v-ar fi frustrările, vreau să aveţi în bibliotecă CD-ul „Ce mai faci” (sau „Iubire”, încă mai am dubii!) cu Maria-Magdalena Dănăilă, Măria voastră care punea, vezi Doamne, biciul pe voi la cultural (hai, că vă plăcea, recunoaşteţi! :)) şi care merge cu muzica mai departe ca să fiţi mândri şi de ea dar şi de voi înşivă când împărţeaţi scena şi aplauzele cu ea. Încă vă mai iubesc, măi, graşilor şi crăcănaţilor ordinari ce sunteţi! :)) Şi vreau ca acest produs să fie şi al vostru. Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Fundraising cont:

RO89RNCB0318068045390001 DANAILA MARIA MAGDALENA

A trecut Eurovisionul şi am încheiat ce-mi propusesem cu el: să lansez o piesă care să readucă atenţia asupra mea ca artistă cantautor – să îmi refac un pic din capitalul de imagine uşor risipit pe perioada masteratului şi a bursei de studiu din Beijing. Piesa „Iubire” şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat. Acum sunt la începutul adevăratului segment care mă interesează, segmentul în slujba căruia a fost tot timpul participarea mea la Eurovision: lansarea mult aşteptatului album care va conţine şi piese mai vechi şi piese trimise la Eurovision, dar – neaparat- şi cele trei imnuri ale emisiunii „Psihologul muzical” (nu ştiu sigur dacă voi putea pune şi „Vinerea” pe CD , nu sunt autoarea piesei, sunt doar autoarea variantei în limba română – adaptate pentru emisiune , mai vedem , eu sper să pot, piesa e foarte iubită și mi-a fost solicitată din sală la ultimul concert din Quantic.)

Acum că sunt mai mulţumită ca prezenţă în lumea muzicii pot să dau bice lansării albumului. Ultimele detalii de pus la punct în materie de înscriere oficială a pieselor la UCMR ADA – am descoperit cu mirare că sunt câteva piese care – deşi le-am trimis prin poştă nu au ajuns la destinaţie – şi nici eu nu m-am mai ocupat de ele poate şi pentru că nu s-au calificat în concursul Eurovision. Pasul important însă e achitarea sumei de 600 de euro (cu TVA) casei de discuri Eurostar pentru a da bice procedurilor de lansare a albumului. Cum fac rost de banii ăştia? Caut sponsor sau … fac ceea ce se numeşte fundraising?

Sunt foarte entuziasmată de ideea de a fi sponsorizat. Şi asta pentru că artiştii cu acte în regulă, cei care trăiesc exclusiv din arta lor şi sunt calificaţi oficial ca artişti cu o facultate de artă terminată – nu au o situaţie financiară care să le permită să suporte cheltuieli de orchestrare, de lansare de CD – şi chiar dacă ar avea, legea sponsorizării le permite să găsească acel sponsor care să acopere acest gen de cheltuieli, care să-i ajute ulterior să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Şi mai e ceva: dacă ai scoate din buzunar aceşti bani nu ai avea aceeaşi satisfacţie pe care ţi-o dă faptul că un sponsor crede în tine şi scoate bani din cont pentru tine pentru că e convins de  capacitatea ta de a face performanţă în ceea ce-ţi propui să faci. Orice neica nimeni poate scoate bani din buzunarul propriu ca să-şi orchestreze o piesă. Dar când eşti artistă  şi orchestrezi o piesă cu bani obţinuţi din sponsorizare pentru simplul motiv că porţi numele pe care îl porţi – parcă altfel te priveşti în oglindă, parcă altfel deschizi ochii dimineaţa şi întâmpini o nouă zi: nu ai trăit degeaba, eşti o artistă care convinge, o artistă care face performanţă şi de care oameni din oraşul şi ţara ta se mândresc.

Cu această convingere am plecat de luni la drum – luând legătura cu toate prietenele care m-au susţinut şi înainte – nu doar pe perioada Eurovisionului. Şi, dacă ideea sponsorizării era prima pe lista soluţiilor strângerii „uriaşei” sume de 600 de euro , o altă idee şi-a făcut apariţia: aceea de strângere de fonduri online prin publicarea numărului meu de cont pe blog , urmând ca donatorii să fie anunţaţi ulterior. Mi-a trecut un fior rece pe şira spinării pentru că mi-am amintit de un episod asemănător de acum ceva ani în urmă când am avut o astfel de idee, crezând că voi strânge suma neceasară pentru a-mi lansa albumul cu fonduri strânse din donaţiile celor care mi-au ascultat muzica online, în concerte – şi care în acest fel pot contribui la lansarea unui CD al celei pe care au avut de atâtea ori ocazia să o asculte live sau online, fără să aibă şi un produs audio pe care să-l poata asculta acasă. Mie nu mi se părea nimic urât în ideea de a strânge suma online. Dar cineva mi-a dat un duş rece, care m-a durut foarte mult. Mi s-a sugerat cu discreţie să şterg contul de pe blog pentru că dă extrem de prost ca imagine. Ceea ce din punctul meu de vedere era ok – la urma urmelor nici nu sărăcea nimeni din donaţii şi nici eu nu mă îmbogăţeam cu o lansare care e doar o carte de vizită pentru mine  ca artist – oricum,  tot din concerte îmi câştig cu adevărat pâinea. Prin urmare chiar astăzi când mi s-a dat ideea de a publica pe blogul meu numărul meu de cont pentru a strânge bani de album , am respins ideea categoric, şi am povestit prietenei mele că am încercat ceva asemănător cu ceva ani în urmă şi nu numai că nu am strâns nici un leu, dar am şi fost împroşcată cu noroi, gestul meu fiind calificat drept „cerşetorie”. Prietena mea din Bucureşti însă m-a asigurat că de cinci ani şi mai bine ideea de fundraising este absolut firească în lumea artei, strângerea de fonduri pentru lansări de CD-uri sau de carte fiind o activitate intrinsecă susţinerii culturii şi promovării  artiştilor cu ţeluri înalte şi cu potenţial mare de a face performanţă. Cei care încă mai trăiesc în mentalitatea „ruginită” cum că strângerea de fonduri pentru lansare de carte sau de muzică înseamnă cerşetorie ar face bine să stea acasă şi să tacă din gură. Ce simplu e să vorbeşti aiurea şi să jigneşti şi să răneşti o artistă care aşa ar trebui să –şi ducă existenţa: strângând fonduri pentru orchestraţii şi lansări de muzică, apoi să plece la drum , susţinând concerte şi vânzându-şi albumele celor care au venit să o vadă şi să o asculte. Dacă acest cerc ar  funcţiona, artiştii nu ar mai avea de ce să îşi caute norocul pe alte meleaguri.

Ascultând-o pe Lăcrămioara Ocunschi mi-a mai venit inima la loc. De altfel ea mi-a mai adus inima la loc şi când m-am declarat sceptică atunci când s-a pus problema să concertez în Bucureşti. Ea m-a asigurat că s-au schimbat lucrurile, s-au schimbat suficient încât să alung din minte orice gând că cineva şi-ar băga coada ca să-mi încurce treburile. Trebuie să îmi doresc să revin şi să vreau să cânt. Lucrurile se vor aranja de la sine dacă voi fi activă şi voi da asigurări că sunt dornică să revin, să cânt. Cum să nu te apuci de treabă cu aşa încurajări. Şi, trebuie să recunosc, a avut dreptate: cu o săptămână înainte doar am bătut în cuie concertul din Quantic: deşi am avut o concurenţă serioasă, au fost încă minim două concerte folk în aceeaşi seară – totuşi am avut public, ba încă oameni la care nu m-am aşteptat să vină –totuşi au venit, iar cei de la care nici nu mă gândeam să lipsească, uite că nu au mai reuşit să ajungă. Nu se ştie niciodată cum va fi, ce succes ai, cum aleg oamenii să vină la tine poate pentru simplul fapt că s-au cam săturat de cei la care au fost deja de nenumărate ori şi care nu îi mai pot surprinde cu nimic.

Cu aceste gânduri am început această săptămână: vreau să lansez albumul şi să îmi fac din nou prezenţa în sălile în care oamenii vin să se încarce cu muzica folk. Atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Apoi, dacă va mai fi să plec,  va fi pe perioade mult mai scurte . Nu mai vreau să las să treacă atât de mult timp fără să concertez, nu vreau să mă mai dedic în exclusivitate actoriei , motivând că muzica nu îmi dă ocazia să o pun în valoare. Îmi place să cânt … şi le place şi altora cum cânt. Şi pleacă fericiţi de la concert. Cum să te laşi de muzică în cazul acesta, nu ar fi păcat?

Cu încurajarea inimoasei Lăcrămioara Ocunschi voi publica mai jos numărul meu de cont – şi aştept mesajele voastre, sunt deschisă la orice soluţie pe care o credeţi utilă pentru ceea ce doresc să fac. Următorul concert va fi în aprilie în Parcul Herăstrău „La Ursuleţ” – dar am mai zis eu o dată aşa , am mai zis eu că tocmai în aprilie vin să cânt – şi puff! Concert în Quantic pe 9 Martie – cu promovare o săptămână. Nu se ştie niciodată ce aduce ziua de mâine. Deci nu se ştie dacă nu cumva mâine vă treziţi cu mine , postând pe Facebook ceva gen „cum vă spuneam, dragii mei, de azi într-o săptămână ne vedem în …” Dumnezeu ştie unde! Nu se ştie niciodată …

RO89RNCB0318068045390001 DANAILA MARIA MAGDALENA

 

Emisiunea „Psihologul muzical” este de fapt celebra „Vineri noaptea în direct” care a luat naştere după Revoluţie, difuzată la aceeaşi oră – miezul nopţii, vinerea pe Radio România Actualităţi. Ascultam „Vineri noaptea în direct” în absolut fiecare săptămână, nu ratam nici o emisiune. După cum ştiţi, „Psihologul muzical” este realizată de Andrei Partoş – şi are de fiecare dată  un invitat surpriză:o vedetă sau uneori chiar ascultători fideli ai emisiunii. Câteodată e  greu de ascultat, vinerea majoritatea ascultătorilor se prăbuşesc înainte de miezul nopţii după o săptămână de lucru. Dar eu aveam un motiv puternic pentru care stăteam mereu măcar până la miezul nopţii : îmi plăcea la nebunie imnul emisiunii, „Friday Night” de Maywood. Stăteam până vineri la miezul nopţii şi răsuflam uşurată la primele acorduri de chitară electrică din introul piesei.

Când am fost invitată prima oară la emisiune, îmi amintesc că am întârziat un pic. Dar nu pentru că nu am ajuns la timp ci pentru că nu am înţeles exact la ce intrare trebuie să aştept. În loc să vin la intrarea principală, eu am aşteptat la intrarea cealaltă , din spate – unde am venit de multe ori pentru emisiuni de folk de la Radio Bucureşti sau Radio 3 Net. Dar deşi am întârziat, nu am ratat totuşi bucuria uriaşă de a asculta de data asta „Friday Night” de acolo, de pe scaunul invitatului cu Andrei Partoş în faţa mea. I-am mărturisit cât de fericită sunt că ascult piesa , i-am mărturisit că nu o ratez niciodată, poate ratam restul emisiunii dar „Friday Night” trebuia să o ascult în fiecare săptămână. Andrei Partoş a oftat din rărunchi, ei, Maria, dacă ai şti de câţi m-am rugat să îmi facă şi mie o variantă în româneşte… Toţi au zis, da, da , facem … şi vorbă a rămas”. Am amuţit. Vezi, dacă am făcut volei de performanţă pe post de atacant ?… Dacă ai făcut volei , elanul şi instinctul atacului îţi rămân în sânge. Eşti veşnic într-o poziţie de preluare la serciviu şi din instinct simţi cum o minge îţi e ridicată la fileu, e a ta,  numai şi numai tu poţi puncta.  Pe măsură ce vorbea totul devenea o minge albă, rotundă , frumoasă, sclipitoare înălţându-se în relanti deasupra fileului. Elaaaaan şi pac! „Păi o fac eeeeeu!!!” Andrei Partoş s-a uitat pieziş la mine. „Măi… Să nu mă minţi că te şterg din toată baza mea de date!” Cum  să mint? Mingea aceea era pentru mine, piesa mi se şi potriveşte la voce, ce mare şmecherie să faci negativ la piesă, textul îl fac în doi timpi şi trei mişcări, apoi intru în studio şi trag vocea peste negativ, masterizat şi voila! Probabil şi pentru el părea prea frumos să fie adevărat. Să îşi audă visul cu urechile, ca să zic aşa. Tot restul emisiunii s-a scurs cu această bucurie plutind în aer. „Maria, dacă şi tu mă laşi baltă …” „ …da, ştiu, mă ştergi din baza de date! ”

De luni deja am trimis pe Messenger prima variantă de text. (Nu eram pe  Facebook în 2008).  Andrei Partoş rămase  paf: „Te-ai şi apucat?” Păi ce treabă aveam? Eram în Bucureşti şi aveam de lucru doar o dată pe săptămână când dădeam lecţii de chitară pentru un grup de copii din Lehliu Gară. Între timp i-am explicat că trebuie contactat un orchestrator cu studio. Printre alţii s-a oprit la Adi Ordean, a dat negativul piesei la lucru iar eu am şters prima variantă de text. „ Nu vreau traducerea piesei, vreau un text care să descrie cum e emisiunea, cu invitaţii, cu atmosfera – tu care ai fost invitată în emisiune, ştii, descrie cum te-ai simţit – cam aşa vreau să fie textul imnului.” Aaaa… păi zi aşa!  Pac, pac, trei tăieturi, modificat, poc ştampila, voila! Aşa e bine? „Aşaaaa, da, aşa trebuie, aşa e perfect!”  Între timp a fost gata negativul, fuga la studioul lui Ordean, trage vocea principală şi backingul (acolo muncă, vocea principală a fost trasă în doi timpi şi trei mişcări dar la backing – a fost cor în toată regula, am cântat de o mie de ori pentru că Tibi Menyhart care era angajat atunci la studio nu voia să multiplice artificial vocile, astfel încât le-am tras pe toate bob cu bob, terţa, cvintă, în trei- patru variante – vocea ta e de fiecare dată altfel deci poţi să faci cor cu tine însuţi liniştit într-un studio. Ce s-o mai lungim, în două săptămâni a fost totul gata – se putea şi mai repede dar am avut eu o treabă şi am plecat în acel week-end din Bucureşti că terminam şi într-o sătămână. Şi uite-aşa, Andrei  Partoş a avut o surpriză pentru ascultătorii emisiunii exact de Ziua Radioului care în acel an a picat într-o vineri.

Am alertat toată lumea binenţeles, la mine în apartamentul închiriat din Bucureşti  am făcut atmosferă de sărbătoare, cele două fete cu care împărţeam apartamentul erau şi ele entuziasmate, am aşteptat emisiunea în chinuri. În sfârşit începe emsiunea, emoţiii, emoţii… primele acorduri de chitară … eu , mândră nevoie mare, fetele şi ele ţipau şi săreau pe loc de fericire… În sfârşit intră vocea … solistei de la Maywood!!! Whaaaaat?! Mi s-a tăiat respiraţia, fetele şi ele au încremenit cu gura căscată! Nu se poate! Nu se poateeee! O tristeţe uriaşă s-a prăbuşit pe umerii mei, Doamne, ce s-o fi întâmplat… Fetele au sărit imediat să mă consoleze, cine ştie poate că nu o poate difuza pe post  deocamdată pentru că nu e înregistrată la drepturile de autor – am înviat, da, asta trebuie să fie, altfel de ce n-ar da-o, e absurd… Vorbeam singure cu toatele când „Friday Night” e filată uşor şi intră vocea lui Andrei Partoş care zice da, eraţi obişnuiţi să ascultaţi această piesă dar am o surpriză pentru voi, începând cu această emisiune am mare fericire să vă prezint varianta în româneşte a piesei Friday Night realizată de Maria Magdalena Dănăilă, (Ţipete!!! Urale!! Lacrimi!!!) ea a scris şi textul piesei şi a dat şi glas acestei variante, în sfârşit cineva care a promis că face ceva şi care s-a ţinut şi de cuvânt” Şi începe din nou piesa, de astă dată varianta în româneşte făcută de mine. Ţipete, urale, îmbrăţişări pupături, ce tareee, Mariaaa, eşti la radiooo!!! A fost unul din cele mai fericite momente din viaţa mea.

După ceva timp, Andrei Partoş are altă idee: tot pe Messenger îmi zice, Maria, ce-ai zice dacă ai face un imn compoziţie proprie? Hap! Am rămas cu gura căscată. Asta deja e provocare. Pentru că nu prea îmi iese dacă trebuie să fac ceva la comandă, compoziţiile mele se nasc cu greu pentru că sunt praguri pe care le-am depăşit în viaţa mea, de fericire, de tristeţe, dar praguri, revelaţii, le-am „auzit” din senin, nu s-au născut pentru că le-am poruncit să se nască. Nu am zis nu dar am avertizat că asta nu se face pac-pac. „Nici o problemă, eu ţi-am spus că sunt interesat de o compoziţie proprie”. Am rămas cu privirea aţintită în gol, mingea se ridica la fileu, era pentru mine, nu trebuia decât să mă înalţ şi s-o lovesc. Am dat stop pe imagine, cu mingea deasupra fileului şi am plecat pe jos să mă întâlnesc cu prietenele mele , ne propusesem să executăm un pui la rotisor , înfulecat haiduceşte. O să râdeţi, exact în ziua aceea , pe stradă, în gând, s-a născut refrenul „La radio se-aude, la radio se-aude- te-aşteaptă un show total/La radio se-aude, la radio Te-ntâlneşti din nou cu Psihologul muzical” În scurt timp am dat gata textul, l-am contactat pe Andrei Partoş, e gata piesa, trebuie să vin la Bucureşti şi s-o dau la lucru la Adi Ordean. Şi de astă dată am ţinut să-i dau bice şi s-o terminăm într-un timp limită ca să fie gata de dat pe post cu o ocazie anume, nu mai ştiu dacă era o cifră rotundă de emisiuni sau ziua lui Andrei Partoş … Dar a fost gata şi am avut iar un prilej să mă urc pe pereţi de bucurie. Acesta a fost al doilea imn.

După mult timp , ani de zile, eram la încheierea Masteratului Internaţional de Teatru Muzical, trecusem deja prin Academia Centrală de Dramă din Beijing, trecusem prin definitivarea lucrării de disertaţie , lucram la varianta finală – când profesorul nostru Corneliu Dumitriu , preşedintele Catedrei UNESCO pentru tineret , profesor de Istoria Teatrului şi la UNATC dar şi în Academia Centrală de Dramă ne dă lovitura: stimaţi studenţi, aveţi onoarea de a vă da spectacolul de disertaţie în sala de spectacole a Palatului Cotroceni. Hap! Adevărul e că acest masterat internaţional a fost prima colaborare cu Europa (nu doar cu Europa de Est) a uriaşei instituţii care este Academia Centrală de Dramă din Beijing. Domnul profesor care a fost şi ministru la un moment dat nu putea rata ocazia de a face primul spectacol de disertaţie a primei generaţii de masteranzi – cu surle şi trâmbiţe la Palatul Cotroceni , având invitaţi de onoare Amasada R P China la Bucureşti. A intra în Palatul Cotroceni era o mare onoare, onoare pe care o puteam împărţi cu un singur invitat care trebuia anunţat din timp. Pe cine să invit… pe cine să invit… Ei, pe cine! Pe Andrei Partoş, cum pe cine? Dar spectacolul se juca vineri, vinerea trebuia pregătită emisiunea, în plus trebuia trecut pe o listă oficială, care listă trebuia trecută prin ciurul SRI-ului … complicaţii de gen – Andrei Partoş a refuzat politicos. Dar m-a invitat fireşte dn nou în emisiune ca să povestesc despre masterat. Între timp luasem examenul HSK 3 la Institutul Confucius care se ocupă cu examenele de limbă chineză – şi fusesem aprobată pentru bursa de studiu de un an în Academia Centrală de Dramă din Beijing. În tot acest tăvălug de evenimente , Andrei Partoş mi-a spus că i-ar plăcea să compun şi un al treilea imn al emisiunii. L-am compus … în Beijing. Şi i-am spus pe email că , dacă Adi Ordean e de acord, putem face al treilea imn online. M-am înregistrat pe telefon şi i-am trimis al treilea imn pe email. I-a plăcut – şi l-a contactat pe Adi Ordean să-l orchestreze. Adi Ordean a făcut rapid un negativ de lucru, simplu, pe care să pot trage vocea la înălţimea şi în ritmul potrivit piesei. Eu l-am contactat pe profesorul meu de muzică din Academie, Wang Dong Jun care mi-a înlesnit intrarea într-un studio profesional din Beijing şi am tras vocea – am trimis această voce pe email lui Adi Ordean, acesta a preluat-o, a înregistrat-o peste negativul făcut deja – şi gata al treilea imn făcut prin corespondenţă Beijing Bucureşti. „Din Beijing , sau New York, sau oriunde trăieşti/ Vinerea inima bate iar la Bucureşti” – nimic mai adevărat, nu-i aşa? La Ediţia 700 mi-am ascultat al treilea imn din camera mea de cămin – de astă dată nu la miezul nopţii ci … la cinci dimineaţa, în China vedeam lumina zilei cu cinci ore mai devreme – aşa că în dimineaţa aceea am picurat şi un pic de whiskey în cafea, cum făceam de altfel de fiecare dată sâmbăta dimineaţa. Cu adevărat săptămâna trecea conform textului piesei „mai uşor” „doar cu gândul că vineri din nou la radio ascult” Psihologul muzical.

Cam asta e povestea celor trei imnuri ale emisiunii Psihologul muzical. O spun pentru o bună prietenă care , culmea, lucrează în radio în Galaţi, am şi fost la ea în emisiune – dar nu ştia că eu am compus imnul emisiunii „Psihologul muzical” realizată pe Radio România Actualităţi de Andrei Partoş. A fost şi ea prezentă aseară la serata de muzică şi poezie de la Serfioti (serată unde am fost serbată în avans de ziua mea şi am primit flori şi cadouri şi mi s-a cântat „Mulţi ani trăiască” )– şi un prieten al ei m-a felicitat sincer, întrebându-mă dacă cânt doar folk. E un fel de renaştere, un fel de conştientizare că, oricât de uriaş ar fi un lucru care ţi-a reuşit la un moment dat , sunt oameni care nu au auzit de tine, care nu ştiu cine eşti şi cu ce te poţi  „lăuda”. Mi-am pus echipamentul. Mă antrenez din nou. Pentru că doar când eşti în formă, încălzit  şi în poziţie de preluare, mingea va fi din nou ridicată la fileu pentru mine şi doar pentru mine. Sunt gata de  elan. Detenta e încă la locul ei, 1,88 ai mei au făcut furori în China. Vine, vineeee… Vine numai când eşti pregătit şi aştepţi la seviciu ca să preiei. Elaaaaan…

La Serfiotti

Serfiotti e o cafenea din Galaţi unde o dată la două săptămâni se petrece o seară de muzică şi poezie dirijată atent şi cu multă căldură de actorul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, Vlad Vasiliu. Aseară am reuşit să ajung şi eu la o astfel de serată.

M-am îmbrăcat frumos, am pregătit chitara – şi am ieşit pe uşă. Vecina mea ieşea şi ea pe uşă – îşi ducea nepoţica la canto. I-auzi! M-a văzut că ies cu chitara şi m-a întrebat dacă am comandat taxi. Am zis nu. Chiar dacă plouă un pic am să merg cu autobuzul, mie îmi place să mă plimb prin ploaie. S-a schimbat la faţă: păi şi umbrela? M-au uitat afară, verificând cât de tare plouă. Mi-a spus măcar să iau umbrela „Plouă ca vara!” Am intrat din nou şi am căutat o umbrelă. Patru umbrele stăteau aliniate pe cuier – eu dacă nu folosesc umbrelă nu ştiam care-i bună şi care nu, am luat una mai mică la întâmplare.

A început o adevărată aventură. Iubesc ploile dar ploaia asta era prea de tot, era nebună, era infernală – deşi cădea calm, fără rafale de vânt. Îmi luasem fusta raiat lungă şi cizmele brodate – dar să te îmbraci aşa pe ploaia asta … bad idea! Am zis, lasă, e ok dacă voi intra la Serfiotti cu fusta stropită un pic. Un pic? Ar fi fost mai ok să ridic un pic fusta care atingea pământul – ea e foarte elegantă aşa maxi cum e ea dar pe ploaia asta şi-ar fi pierdut total din farmec. Cum să o ridic dacă într-o mână ţineam umbrela şi în cealălaltă chitara? Am lăsat un pic chitara jos, am apucat de un colţ al fustei şi cu acest colţ al  fustei am apucat mânerul tocului de chitară, continuându-mi drumul netulburată (prea mult). Era o staţie de autobuz pe strada mea dar am ales să ies la strada mare unde ştiu sigur că sunt mai multe trolee care duc acolo unde aveam nevoie să ajung. Aş fi putut chema un taxi – dar era prea târziu, ploua prea tare, să mă opresc, să scot telefonul ,să aştept … eram contra cronometru,  eram deja cu cizmele şi o parte din geaca neagră ude leoarcă ,trebuia să merg înainte şi să mă rog eventual să treacă un taxi pe care să-l opresc – dar parcă toate taxiurile din lume intraseră în pământ.

Şi ploua… Mărunt , des, ploaie care-ţi intră până la oase. Ei cum de şi-a găsit din toate zilele chiar acum să plouă în halul ăsta? Chitara atârna din ce în ce mai greu, tocul proaspăt reparat făcea faţă ploii, cu ceva timp în urmă nu puteai căra o chitară cu el. Înaintam, îmi priveam cizmele ude, poalele hainei ude … ce nebunie. Am râs în sinea mea, ha, iubeşti ploile. Statură-te! Nu mă satur, dragă ploaie. M-ai prins într-un moment în care nu sunt echipată corespunzător ca să mă plimb pe săturate şi să te mănânc de vie! Te iert de data asta dar … te mai prind eu .

Am ajuns la Serfiotti. Cand am coborât din autobuz umbrela s-a defectat. Tot tacâmul ce să mai… Dar seara care a urmat a fost de un farmec absolut aparte. Lumea copilăriei prin care m-a purtat poeta Cezarina Adamescu, invitată şi dumneaei la această serată pentru a-şi lansa ultima carte de versuri dedicate copilăriei , m-au făcut să îmi simt inima umplută cu o licoare caldă, fermecată, menită să te întoarcă în timp într-o clipită. Seara a fost dirijată atent şi cu căldură de actorul Vlad Vasiliu care a picurat mereu momente poetice recitate cu farmecul său unic – şi toţi cei prezenţi au dat serii o linişte caldă, curată căreia ploaia nebună de afară îi adăuga acel detaliu în care stă perfecţiunea. I-am iertat ploii totul. Am fost adusă cu maşina acasă, nu a mai fost cazul să repet aventura, mi-am făcut un ceai şi m-am băgat iute sub o pătură ca să-mi încălzesc picioarele care au stat în cizmele mele frumoase … dar ude leoarcă.

Abia acasă mi-am dat seama că am picioarele reci, ajunsă la cafenea, în vâltoarea caldă a poeziei, am uitat că am picioarele ude, am uitat de toate.  Era colţul cubului perfect – sfărâmat cu intenţia clară de a spune – ce frumos ar fi fost acest cub dacă nu ar fi avut acest colţ sfârâmat. Nu aş fi adorat această seară dacă nu ar fi trebuit să înfrunt ploaia şi nu ar fi trebuit să ignor picioarele ude. La fel şi toate lucrurile minunate din viaţa mea. Îmi dau seama că trebuie să mă înclin şi să mulţumesc tuturor relelor care mi-au pus inima la grea încercare – ce dulce e victoria după ce depăşeşţi toate obstacolele. Îmi savuram ceaiul şi mă gândeam la toate astea. Cubul ar fi fost perfect fără ploaie? Serata de muzică şi poezie ar fi fost mai frumoasă fără acest detaliu? Cum ar fi fost perfect de fapt?…

Ar trebui să încetez să mă mai gândesc cum ar fi să fie perfect. Perfecţiunea e ceva către care să tind, faptul că nu o ating nu ar trebui să mă îngrijoreze. A mai trecut  o zi în viaţa mea de când m-am întors din China. E aşa de frumos la Galaţi. E aşa de frumos în România. Mi-am dat seama în China, printre atâţia studenţi străini – cât de frumoşi, cât de minunaţi suntem noi românii. Ce popor minunat suntem. Şi mă întrebam aşa, ce naiba caut eu la Mama Naibii aici când m-am născut în cea mai frumoasă ţară de pe planetă? Ce caut eu aici printre chinezii aceştia care zâmbesc tot timpul dar habar n-ai ce gândesc cu adevărat – când absolut toţi prietenii, orice român cunoscut până atunci făcea să pălească orice student străin prin comparaţie. Îmi aminteam cu drag fiecare prieten cunoscut în viaţa asta şi mi se părea cea mai minunată făptură – prin frumuseţe, intelegenţă, simţ al umorului şi bucuria de a trăi.

A fost o serată de muzică şi poezie. Am fost la atâtea alte serate de muzică şi poezie în viaţa asta! Dar dacă nu aş fi trăit un an departe de ţară nu aş fi savurat-o cu atâta sete, nu aş fi apreciat-o la adevărata valoare. O altă seară va fi peste două săptămâni. La sfârşitul lui noiembrie va fi şi ziua mea.

Voi mai merge o dată la Serfiotti. Şi ori de câte ori voi fi în oraş, fără alte proiecte care mă vor ţine ocupată şi nu îmi vor permite să ajung.

Am revenit

Nu am mai scris de tare mult. 5 ani! Incredibil… Mi-au trebuit totuşi 5 ani ca să găsesc nişte răspunsuri. Încă nu le-am găsit dar măcar sunt mai sănătoasă din multe puncte de vedere. Nu mai pot însă să spun hotărât : aşa e bine. Pentru că nu mai ştiu cum e bine. Am avut nişte convingeri extrem de puternice. Nu le mai am. Poate e bine că nu le mai am. Dar mi-am dorit uriaş să schimb lumea prin convingerile mele. Altfel ce rost are să reuşeşti doar tu? Am lipsit mult timp pentru că nimic din ce stătea în picioare nu mai stătea iar în inima mea a fost un gol uriaş cauzat de nişte oameni mici pe care îi credeam uriaşi. Mi-am dorit să reuşesc şi să fiu un exemplu, să zic , uite, eu am reuşit, asta e calea, fiţi şi voi aşa şi lumea asta bolnavă se va vindeca. Dar exact colacul meu de salvare a fost o minciună uriaşă.

%c2%ac-icsphoto-_-andrei-mosloc33

Privesc către oameni care au reuşit – şi privesc şi lumea care nu e cu nimic mai frumoasă după ce ei au reuşit. Mă uit la Bob Dylan care a cucerit Premiul Nobel pentru literatură – şi la cât de uriaş a cresut ţara lui prin generaţia pe care a inspirat-o şi mă uit şi la ţara mea care îşi are şi ea folkiştii ei dar care servesc muzica şi cuvântul şi nu prea au curaj să zdruncine nişte conştiinţe. Cred că un folkist adevărat în România ar trebui să fie un ghimpe în coasta oricărei forme de guvernare. Nu mă consider o folkistă în adevăratul sens al cuvântului. Şi asta nu pentru că am fost la un moment dat  admisă (miracol!) şi premiată pe deasupra la Festivalul Mamaia. Doar dacă aş fi persecutată, sau la închisoare după ce am pornit o întreagă revoluţie m-aş simţi poate un pic mai folkistă decât sunt sau am fost vreodată. Folkistul nu trebuie să servească muzica sau cuvântul. El trebuie să stea de veghe ţării. Să scoată lumea în stradă şi să nu aibe pace şi somn până nu vede ţara lui vindecată de corupţie. Hopaaa… Na, că am găsit o convingere de nezdruncinat. Asta mai stă în picioare.

Am un master de teatru muzical şi am privit lumea de pe partea cealaltă a globului. Am stat un an izolată şi am avut timp să mă scutur un pic de nişte convingeri de nezdruncinat. Urc pe scenă cu relaxarea unui om care ştie ce face, m-am străduit să fiu artistă cu acte în regulă şi să ies din convingerile mele de artist autodidact. Muzica e uriaşă dar omul e şi mai uriaş iar asta nu poţi înţelege decât studiind actorie. Mă scufund în universul uman şi încerc să uit ce m-a întristat când credeam că ştiu şi înţeleg ce e de făcut. Voi mai scrie pe-aici, poate voi mai posta un cântec, un vers … Dar nu mai am acea traiectorie, acel nerv de a merge pe o cale, convinsă că asta va vindeca lumea. Şi asta mă întristează uriaş…