Bursucuța, această Dory a pisicilor,

Bursucuța, pe vremea când mă chinuiam să o ademenesc în casă

Nu știu dacă v-am explicat cum e cu Bursucuța și cu memoria ei scurtă. Uită de la mână până la gură. A uitat cum am ademenit-o în casă pe vremea când era doar un puișor de pisică, foarte-foarte bună prietenă cu Prințișor. Vai, ce se mai alinta când îl vedea. Imediat ce dădea ochii cu el, se repezea și își mângâia fețișoara de fețișoara lui. Deci love pisicesc în toată regula, deși la început am crezut și despre ea că e motănel. Nu știu care-i treaba dar eu numai pe dos i-am ghicit pe toți. Care am crezut că e motănel, s-a dovedit a fi pisică și invers. Mă bucuram enorm că Prințișor are un prieten, după ce mama l-a lăsat singurel, ducându-i pe Mutriț și Arabella de acasă. Am fost neagră de supărare dar nu am avut ce să fac atunci, am răsturnat cartierul în căutarea lor dar duși au fost. Nici urmă de ei. Probabil frumoși și descurcăreți cum erau, și-au găsit rapid stăpâni. Vorba aceea, pisica își alege stăpânul și nu invers.

Revin la Prințișor și ”prietenul” lui afectuos. Eram hotărâtă să îl adopt. Problema era că nu voia nici picat cu ceară să intre în casă. Nu îl puteam păcăli să intre, ferit-a Sfântul. Îi puneam mâncarea lângă ușa de la intrare, apoi trăgeam farfuria încet-încet. O rupea la fugă ca speriat de bombe, stai, măi prostuțule, oooof, Doamne!

Mare a fost bucuria când am reușit să îl prind în casă. O dată, de două ori – până s-a obișnuit și nu i-a mai fost teamă să intre. Dar tot nu era casa lui permanentă. Și Prințesa îl plăcea pe noul prieten afectuos al lui Prințișor și chiar îl lăsa să se alinte și cu ea ca și cum ar fi noua lui mamă.

Când s-au acomodat amândoi mai bine și am putut să îl iau în brațe am făcut ”controlul” la funduleț. Hopaaaa, Prințișor, băiete, tu se pare, dragule, că ai deja o gagică. Mâine-poimâine faceți și pui. Categoric am zis că o programez pe noua prietenă a lui Prințișor la sterilizare. Pentru că nu mai puteam duce o tură de puiuți sub nici o formă.

Și chinuie-te și ține-i la distanță când s-au făcut suficient de mari și au intrat în călduri. Singura problemă era, firește, mama, care îmi sabota mereu eforturile mele de a-i ține la distanță până vine ziua să îi programez la sterilizat. Dar mama foarte senină zice ”dar lasă-l , dragă, și pe Prințișor să facă pui.” Ce știe ea cum m-am chinuit eu cu prima tură de pui? Dar i-a mers. Am zis da. Îl las pe Prințișor să facă pui.

Nu mai știu de ce am botezat-o pe Bursucuța așa. Poate că era rotunjoară și drăgălașă ca un bursuc din desenele animate ”Povestiri din pădurea verde”. A fost tare speriată în ziua când i-a venit sorocul. Era speriată, nu știa ce se întâmplă cu ea, venise de câteva ori lângă mine și parcă îmi cerea ajutor. Eu o luam în brațe și o băgam în culcuș, convinsă că a venit momentul final. Ea din nou ieșea și venea lângă mine cu o privire speriată, eu o mângâiam și o încurajam, o simțeam că se mai liniștește și iar o băgam în culcuș. Și tot așa până am înțeles că i-a venit sorocul,  i se rupsese apa. Din instinct a încercat să fugă din casă dar eu am dus-o din nou  în culcușul gata pregătit pentru momentul când avea să aducă puiuții pe lume. Cutia avea capacul suspendat, prins de perdeaua rezstentă ca un baldachin. Am băgat mâna în culcuș și o mângâiam ca să știe că sunt cu ea și să nu îi fie frică. Nu mică mi-a fost bucuria câna am apuzit primul ”țiuit”, că la noi născuți nu se poate numi mieunat, e un țiuit drăgălaș. Și l-am văzut pe Ochișor – Gogoshika, puiul cel mare.

Dau atâta detalii ca să se înțeleagă că Bursucuța a fost foarte încrezătoare în mine și extrem de devotată. Cu toate astea, cum au crescut puii mai mari, a șters-o de acasă. Iar Prințișor nu a părut să aibă o problemă cu asta. Animale.

Totuși, când și când, mai dădea pe acasă. Dar a intrat iar în faza în care se uita după ușă dar nu avea curaj să intre. De aia am zis că e un fel de Dory cea cu pierderi de memorie. Hai, măi, Bursucuțo, dă-o-ncolo de treabă, nu mă mai cunoști? Nu mai cunoști casa în care ai făcut primii pui? Hotărât lucru, pisica asta nu mai știa cine sunt. Trebuia să vină mama să reușească să intre în casă. De aceea am zis că ea e pisica mamei. Doar de ea ascultă, doar dacă o cheamă ea intră în casă.

Totuși nu venea des acasă. Iar eu mi-am pus din nou problema frigului, cum să fac să o ademenesc pe Bursucuța iar în casă, să nu stau de grija ei când o veni frigul. De pe la mijlocul lui noiembrie însă vine mereu la geam să intre în casă cum făcea la un moment dat. Se cațără în copacul din grădină, sare pe casa scării și apoi țup la geam. Eu o vedeam și o băgam bucuroasă în casă. Ce bine ar fi fost să fi învățat și Prințișor modalitatea asta de a veni acasă. Și Arabella știa să vină așa acasă. Numai lui Prințișor îi era frică.

Marea mea surpriză a fost când Bursucuța a venit pur și simplu la mine în brațe. De obicei se ducea direct la mama și cât mai stătea în casă fugea de mine, mă privea încordată, gata să o rupă la fugă. Stăteam în fotoliul din bucătărie scriind mesaje pe telefon când m-am trezit cu Bursucuța în brațe. Șoc, nu alta. Ei, na, ce să-ți spun dragă, dar cum de vii la mine, măi, Bursucuță? Nu numai că a venit la mine dar a și început să se alinte pe lângă mine și să-mi cerșească atenție cum n-a mai făcut-o niciodată. Ce-ai pățit, dragă, ce-ți veni? Eu chiar aveam nevoie să mă lase în pace pentru că tastam mesaje pe messenger și nu puteam din cauza ei. Am pus pur și simplu telefonul deoparte și i-am acordat toată atenția mea, mângâind-o și alintând-o. Mi-a primit mângâierile cu o atitudine atât de recunoscătoare, mă privea pur și simplu topită de recunoștință. Era recunoștință în ochii ei ca un om care îți mulțumește că i-ai salvat viața. Ce-o fi cu tine, măi, Bursucuță, mai ieri nici nu mai intrai în casă când te rugam să intri și acum vii la mine în brațe și mă privești cu ochii ăștia atât de … nici nu pot să spun duios, erau foarte recunoscători. Ca un om căruia i-ai salvat viața dar a avut amnezie iar acum își revine și își arată recunoștința.

Și practic s-a alăturat celor două pisicuțe în a vâna camera mea. Vine și ea, ca și Prințesika și Crizantema, și se urcă la mine în pat. Ba îi mai trage și o cafteală lui Prințesika dacă aceasta o ia la rost, hei, ce cauți în pat, aici e locul meu!. Bursucuța o scrutează și ridică laba la ea, ieeeeși, mă, mucoaso, dispari că-ți iei cafteală! Și pleacă Prințesika, ce să facă? La un moment dat am luat-o pe sus și am dus-o la mama în pat, măi, tu ești pisica mamei, nu mai veniți cu toatele la mine. Ce vorbești, a așteptat la ușă până am ieșit din cameră și s-a postat din nou la mine în pat. A căpătat fixație.

Să vedem cât o s-o țină această adorație exacerbată. Parcă o văd ca Dory care-i uita numele lui Nemo de la mână până la gură. Parcă o văd venind iar la ușă, privind de la distanță ușa de la sufragerie, neavând tupeu să intre. Mă gândeam că poate-i în călduri și așa se explică totul, dar nu îl lasă pe Prințișor să se apropie de ea – și Prințișor e sigur în călduri. Mister.

Pisica bună, pisica nebună

O mai știți pe Crizantema karatista? Ați putea crede că ea e pisica nebună , cea care zgârie și mușcă. Dar nu mai e deloc așa. Nici nu mai știu de când nu m-a mai zgâriat sau mușcat. În schimb e tare afectuoasă. Tare, tare afectuoasă. Caută momentul cel mai potrivit să intre la mine în cameră deși locul ei e în sufragerie pe patul Dianei. Ea e pisica cea bună, nu îmi face probleme cu mâncarea, învață să facă la WC la kitul de dresaj și a devenit tare-tare afectuoasă. Adoră să o iau în brațe și să o alint. Lui Prințesika îi place să o mângâi pe cap. Crizantema aproape că îmi ghidează mâna și se încovoiază până îmi ajunge palma pe vârful cozii. Ține neapărat să am o mișcare completă și își curbează coloana până ajunge palma mea pe vârful cozii, după care codița i se face covrigel. E ceva… Începe și ea să îmi stimuleze imaginația în a-i schimba numele. Dacă Diana a numit-o Crizantema, eu aș numi-o Covrigel deși e de gen masculin dar ar fi culmea să îi zic Covrigika. Nu s-ar potrivi cu aspectul ei de floare felină, albă, cuminte și afectuoasă. Cred că e la fel cu părinții cu mai mulți copii. Unii sunt o bătaie de cap dar mai trimite Dumnezeu și unul care să îți aducă alinare și bucurie, așa cum ar trebui să-mi aducă toate cele patru pisicile. La urma urmelor așa ar fi firesc câtă vreme am grijă de ele.

Prințișor e o bătaie de cap că vrea să stea mai mult pe afară, Prințesika e o bătaie de cap că nu mănâncă normal ca toate pisicile, Bursucuța e o bătaie de cap că îi e frică să intre în casă și se oprește la ușă, neândrăznind să intre de parcă nu mă recunoaște nici pe mine, nici apartamentul, mereu trebuie să o chem pe mama ”vezi că ți-a venit pisica, du-te și spune-i tu să intre că de mine nu ascultă”. Și vine mama și o bagă în casă.

M-am bucurat mult că noua pisicuță mănâncă normal. Am crezut că o va da pe brazdă pe Prințesika. Dar ea e așa de când o știu, Gogoshika mânca de toate, Prințișor mânca de toate , avea după cine să aibă exemplu și să fie și ea o pisicuță normală. Dar nu se dă pe brazdă sub nici o formă. Iar Crizantema a devenit singura pisicuță a cărei prezență cu adevărat e o bucurie.

Ieri însă i-am ținut un adevărat discurs lui Prințesika, dându-i-o pe Crizantema drept exemplu. Și îmi aminteam de mine , încercând să o conving pe Diana să facă și ea curat în casă. I-am spus la un moment dat: ”eu nu sunt cu nimic mai bună decât tine iar tu nu ești cu nimic mai proastă decât mine. Singura diferență între noi două e că eu iubesc munca mai mult decât tine. Nu sunt mai deșteaptă decât tine. Sunt doar mai harnică.” Și se pare că a avut efect. Diana a început să aibă plăcere în a face treabă și special am lăsat-o pe ea în sufragerie, să aibă importanța celei care stă în camera principală.

Am luat-o și pe Prințesika la rând cu discursuri motivaționale. ”Cum e posibil să fie Crizantema mai bună decât tine? Ea a venit după tine aici și deja mănâncă hrană uscată fără nici o problemă. De ce nu vrei să fii și tu o pisică bună și faci atâtea mofturi la mâncare?!”

O să ziceți că mi-am pierdut mințile. Dar pisicile simt când le vorbești cu supărare sau când ești mulțumită de ele. Sper din toată inima să o văd că se ia la întrecere cu Crizantema și să fie ea pisica cea bună, să se dea pe brazdă și să nu îmi mai dea bătăi de cap cu mâncarea.  

Pisicile și cutiile

Rămâne un mister de ce adoră pisicile cutiile. E chestie verificată de când era Prințesika cu statut de motănel și o chema Coviduț. Celelalte trei pisicuțe aveau tot statut de motănei. Culmea e că generația lui Prințișor au fost motănei cu o singură excepție și am crezut exact pe dos, că motăneii sunt pisicuțe și pisicuța – motănel. Așa aveau mutrișoarele, nu am nici o altă explicație. Cel puțin Prințișor și fratele lui identic Oskar care acum trăiește la Odorheiul Secuiesc puteam să jur că sunt fetițe, așa de plăpânzi și drăgălași erau.

Îmi amintesc că am scris pe Facebook o postare cu experimentul meu cu privire la faptul că pisicile adoră cutiile. Aveam două cutii micuțe , nu mai știu sigur de la ce, cred că de la telefoane. Am vrut să văd ce fac dacă le pun aceste cutii la dispoziție. Nu exagerez, aproape că au tăbărât în ele. Mai precis într-una, cea care era un pic mai mare. Au fost în stare să se încolăcească de așa natură încât să încapă toate patru pisicuțele într-o chichineață de cutie. Le-am ajutat eu și le-am distribuit câte două. Ce să mai , erau pur și simplu fericite.

Mai jos am să dau postarea de pe Facebook scrisă la cald :

”De curiozitate am golit două cutiuțe și le-am oferit puilor pentru a proba teoria obsesiei pisicilor pentru cutii. S-au îngrămădit cu drag în ele. Cutia cea mare e deja istorie. Și, mai nou, și-au găsit loc de parcare sub genunchii mei. Obișnuiesc să scriu la laptop stând în pat, cu spatele rezemat de perete și cu laptopul pe genunchii îndoiți. Și nu de puține ori era să-i strivesc pentru că ei stăteau bine mersi dedesubtul genunchilor. Ca sub un acoperiș. Nici nu îi simt când se cuibăresc acolo. Sau vine unul pe umăr, unul pe celălalt, unul pe tălpi și unul sub genunchi. Frumos e când îi apucă încăierările și se agață de picioare ca să se cațere pe genunchi. Atunci scap un „Aaaaa!!!” și le zic vreo două, mutându-le cuibul.”

Zilele trecute când am primit coletul de la sora din Italia am avut din nou dovada că Prințesika nu a uitat că îi plac cutiile. Doar că acum nu avea tot niște chichinețe de cutii de telefon, acum avea ditamai cutiile, nu credeam că o să le ”încerce”, mi s-au părut cam prea mari pentru gustul ei. Ei, aș. Dimpotrivă. Ea a ales cutia cea mai mare. Prințișor nu s-a lăsta mai prejos, a venit și el în inspecția. Și nu a avut nici o problemă să ”cotropească” o cutie ceva mai mică. Cutie să fie. M-am topit când i-am văzut amândoi unul lângă altul și am și făcut postare pe Facebook și Instagram ”Așchia nu sare departe de trunchi. ”

Și uite așa a venit Moș Crăciun și la familia regală. Am un feeling că orice jucărie le-ar fi trimis, nu s-ar fi bucurat de ele cum s-au bucurat de cutiile golite de cadouri.

Draga mea mamă

Așa dereglată psihic cum e ea, e mama mea. Și dacă nu mă simt bine, ea e cea care cu siguranță face orice să mă simt bine.

Ieri mi-a fost rău. M-a luat cu dureri de cap și am vomitat tot ce am mâncat. Nu am mâncat nimic prăjit, grețos. Vărsam cu uimire, dacă mă pot exprima așa. Ce naiba oi fi mâncat de mi-e rău așa?

Binențeles, o rog pe mama să mă frece de aplecate . A adus oțetul și mi-a pus venele la loc. Apoi o rog să îmi zică Tatăl nostru în caz că sunt deocheată. M-a masat pe frunte și mi-a zis. Am mers la somn mai liniștită. Și după trei ore de somn m-am simțit mai în putere și m-am uitat pe geam după Prințișor. Stătea pe o mașină. Nu am putut. M-am îmbrăcat și am coborât după el.

Azi însă mi-a fost și mai rău. Vărsături și dureri de cap. Mama se uită la mine și mă întreabă : ”Să mă duc după pastile?” Da, du-te și spune-le că am senzație de vomă și dureri de cap. A plecat și s-a întors cu Colebil și Metoclopramid. Am luat pastile. Somn. Mă trezesc – tot nu e bine. Caut pe net vărsături si dureri de cap. Găsesc migrenă stomacală. Ibuprofen și Nospa. Mama vine iar la mine, ”E mai bine?” Nu, nu e bine deloc, am găsit pe net alte pastile, uite, îți scriu pe hârtie. Imediat s-a îmbrăcat și a plecat iar la farmacie.

Am luat No Spa și Algocalmin Forte. Luase și Brufen dar nu știam ce-i aia. Abia apoi am căutat pe net și am găsit că are substanta ibuprofen. Le iau si pe astea și mă culc. După o vreme mă trezesc iar. Mama aude că mă mișc și vine. ”Te simți mai bine?” Am îngăimat un nu. Mama tresare ”Cuuum?!” Chiar nu mă simțeam mai bine dar acest ”Cum ” al ei m-a înduioșat și am zis imediat ” sunt mai bine dar cred că mai trebuie să dorm” .

Sună sora mea mare la telefon. Parcă a simțit că nu sunt bine. Vorbește cu Diana, vorbește cu mama și mă cere și pe mine la telefon. Îi zic prin ce trec de două zile și vine cu soluția: salată. Mănâncă salată la orice masă. Am râs. Ea e cum sunt chinezii, la orice suferință au un leac unic. Apa fierbinte. Îi zic și ei. Tu cu salata, chinezii cu apa fierbinte. I-am zis că nu am mâncat nimic azi. Ea zice, ”foarte bine, așa se curăță și se reface organismul singur. Bea apă fierbinte, și eu fac așa când nu mă simt bine.”

Mama mi-a încălzit apă. Am băut. După o vreme vine la mine. ”Te simți mai bine?” Am zâmbit. Da. Chiar sunt mult mai bine, sărut mâna… ”Știi că l-am văzut pe Trompișor?” Așa îi spunea ea lui Trompețikă. Nu era el, mamă, Trompețikă a murit de mult. ”Ba el era, să știi! N-a murit!” Ei, probabil trăiește a doua viață, cine știe… Din 9 câte are o pisică…

Lasă-l să trăiască unde trăiește acum. Noi avem deja patru.

A plecat din cameră convinsă fiind că l-a văzut pe Trompețică. Sau o fi vrut să îmi facă o bucurie. Eu mă gândesc doar dacă o să mă simt destul de bine până la 9 să îl bag pe Prințișor în casă. Sunt și eu un fel de mămică. Dar ce bine că mama mea trăiește și e sănătoasă. Așa dereglată psihic cum e ea, e mai sănătoasă la cap ca alții.

Ușa scării și Spiritul Crăciunului

Prințesika și-a făcut admiratori. Avea admiratori și pe vremea când ieșea cu Gogoshika la zburdat dimineața și îi lăsa vecinul din fața mea mâncare pe preșul de la ușa lui. Norocul lui Gogoshika , pentru că Prințesika , după cum v-am mai spus, nu pune gura pe nici un fel de mâncare de pisici. A, dacă era o pulpiță, un cârnăcior, un mușchiuleț, un șnițeluț, asta da, dar mâncare de pisici, o crănțănea, colo, nici nu punea gura. Vecinii din față aveau și o fetiță și era fan absolut al pisicuțelor. Aveau mereu pregătit un pliculeț pentru Gogoshika, dacă ieșeam simultan pe ușă, mai precis, dacă se întâmpla să iasă și ei pe ușă când deschideam să le dau drumul afară, ei tresăreau fericiți, a, pisicuța! Și scoteau pliculețul de după ușă iar hămesita de Gogoshika se năpustea să mănânce. ”Măi, dar abia ai mâncat!” râdeam eu și râdeau și vecinii.

Vorbesc la trecut pentru că s-au mutat. Probabil închiriaseră apartamentul iar acum s-au mutat cu serviciul, nu știu, nu i-am întrebat. Dar în seara când s-au mutat au ținut să își ia rămas bun de la pisicuțe. Mi-a părut tare rău că s-au mutat. Iubitorii de pisici sunt pentru mine o dovadă sigură că am de-a face cu oameni buni care mă înțeleg când vine vorba de pisicuțele mele.

Dar nici cu noii vecini nu mi-e rușine. Urcam cu Prințesika în brațe – după ce mi-a scăpat de câte va ori din mâini și m-am intersectat cu un om care cobora scările. A zâmbit larg când m-a văzut cu Prințesika și mi-a zis că a încercat să îi dea drumul în scară când a venit acasă dar a fugit. Am zâmbit cu mulțumire și apoi am dat din cap, ehei, e grele cu pisica asta. Dar am respirat ușurată. Avea un zâmbet așa de fericit când a văzut-o pe Prințesika , nu mai încăpea îndoială, și noii vecini o iubesc.

Probabil că și postările mele despre Prințesika și prietena ei Crizantema au făcut vecinii de pe scară să le iubească. Mă rog, mai puțin ucigașul de pisici . Nici nu vreau să mă gândesc cam cât de mult urăște pisicile mele acum când noul lui hobby e să închidă ușa de la scară. Are și el activitate. Eu am încercat să îi explic că o închid mereu și că mă deranjează să găsesc ușa larg deschisă mereu. Dar e bătrân și greu te înțelegi cu cineva care are o fixație. De altfel dacă toată viața ta ai fost un afurisit nu am cum să îi cer lui Dumnezeu nici să fiu Nadia Comăneci, nici unui afurisit să fie om bun la bătrânețe. Sincer eu nu am prea avut de-a face cu el când eram copil dar, pe când mă plângeam de el că agresează pisicile, o fostă vecină de la scara unu îmi spunea cum îl punea pe băiatul lui să le fugărească și să le bată ori de câte ori mai scăpau mingea la el în grădină. ”Așa că nu te mira, Magda, a fost un afurisit de când îl știu!”

Dar trebuie să mărturisesc că nu o dată găsesc ușa de la scară ușor întredeschisă. Ce altă dovadă de iubire din partea vecinilor mei pot să găsesc? Ei știu că pe această scară stă o persoană care a câștigat premii la Mamaia și chiar s-a calificat la Eurovizion de două ori dar a ales să aibă grijă de sora și de mama ei bolnave psihic și singura ei bucurie sunt pisicile de care are grijă și despre care scrie pe blog și are cititori din toată țara. Să găsesc uneori ușa întredeschisă mi se pare o dovadă de respect și iubire din partea lor. Și de milă pentru pisicuțele care nu stau toată ziua afară, ies doar dimineața și seara la zburdat. Și totuși cineva pe această scară se gândește la ele și nu închide ușa de tot. Oricine ai fi, îți mulțumesc și te iubesc pe chestia asta. Ești un om bun.

Mă gândeam la asta când am primit telefon de la șoferul care aducea coletul de la sora din Italia. Pe 24 decembrie e ziua surorii mele mai mici Diana-Teodora, s-a născut în Ajun de Crăciun  deci nu se putea să nu îi trimită un cadou în preajma zilei ei de naștere. Practic vine la ea Moș Crăciun de fiecare dată pentru că e ziua ei de Crăciun. Așa că în momentul în care a sosit curierul în fața blocului m-am îmbrăcat și am coborât să iau coletul. Și am lăsat ușa deschisă la scară pentru că urma să urc cu greutate în mâini. De nicăieri apare agresorul de pisici și îmi cere să închid ușa. I-am spus că a venit un colet și trebuie să urc cu coletul la etaj și nu o să am cum să deschid ușa. Mama privea de la etaj operațiunea. Vecinul a venit și a închis ușa, deși eu special am lăsat-o deschisă pentru că aveam treabă și a tras și zăvorul, spunând că pot să las coletul jos, să deschid ușa și apoi să intru, să las coletul jos, să închid ușa în urma mea și apoi să urc cu coletul sus. A avut curaj să facă asta pentru că mă aștepta curierul în fața scării și nu mă puteam întoarce din drum să rezolv această nesimțire a vecinului.

A reușit să umple paharul. Vă dați seama cam cât de tare a putut să mă enerveze. Și când te gândești că, în spiritul Crăciunului, reâncepusem să îi dau bună ziua. Orice ați spune, un om rău e pur și simplu un om rău. Cu tot spiritul Crăciunului și cu toate rugăciunile din lume este pur și simplu vorba de plăcerea de a fi rău. Curierul a văzut toată faza și a încercat să mă calmeze. ”Iertați-l, doamnă. Ei, săracii, cu asta se ocupă. Atâta bucurie mai au și ei.”

I-am dat dreptate. Și mi-am văzut de treaba mea. Diavolul prin scârbele astea acționează. Acesta e rostul lui pe lume. Să caute ceartă, să învrăjbească oamenii când ar trebui să aștepte Nașterea Domnului în pace și prietenie. Mama a coborât și mi-a deschis ușa, i-am dat pachetul mai ușor , apoi m-am întors și am urcat cu pachetul mai greu. Am lăsat ușa larg deschisă în urma mea. Și, martor mi-e Dumnezeu, dacă cineva pe scara asta vrea să fie ușa larg deschisă pentru ca să circule aerul curat, eu niciodată nu voi mai coborî de la etaj să o închid. Oricât de frig s-ar face la mine în bucătărie.

Am urcat în casă și ne-am bucurat de cadouri. Sosuri italienești, ceaiuri italienești, un storcător de fructe italienesc… Hotărât lucru, sora mea mai mare e hotărâtă de ne facă să mâncăm sănătos. Au rămas cutiile goale în sufragerie și am zis, hai să le duc la gunoi, ca să nu rămână așa, în mijlocul casei. Dar când să le ridic, o găsesc pe Prințesika într-o cutie. Hahaha!!! Da, nu putea rata bucuria de a se cuibări într-o cutie. Cu adevărat pisicile adoră cutiile la disperare. Nu am mai dus cutiile la gunoi. O las o zi, două să se joace cu ele și apoi le duc.

Am rămas totuși foarte serios pe gânduri și am analizat problema vecinului și atitudinea lui de o răutate pură de a închide ușa când eu am coborât la mașina curierului să ridic un colet din Italia. Cu ce drept a făcut el acest lucru? E adevărat că sunt o personă despre care ai putea spune că și-a ratat viața, alegând să aibă grijă de mama și de sora bolnave psihic dar cu ce drept îmi spui tu mie să închid ușa când, ca proprietar de apartament, o las deschisă pentru că am treabă, trebuie să duc niște cutii în casă și apoi o închid. Cu ce drept dai tu dovadă de atâta scârbă și răutate când eu las ușa deschisă, cu promisiunea că o voi închide după ce duc lucrurile sus? Cred că e rudă cu bătrânul din poveste care a tăiat coada pisicii pentru intră prea mult frig când trebuie să deschidă ușa să intre pisica în casă.

Iar întrebarea cealaltă ar fi dacă scrie în lege că trebuie să fie ușa închisă iarna la scară. Pe o scară pe care stau numai proprietari, cu drepturi egale. Dacă e pandemie și un proprietar de pe scară vrea aer proaspăt în permanență, cu riscul de a fi frig pe hol și în bucătăria apartamentului – în ce condiții legale are dreptul să pretindă ca acea ușă să fie larg deschisă, fără să i-o închidă mereu un pensionar care are un fix să închidă ușa?  

Ușa scării

De când cu pandemia, ușa scării a stat larg deschisă pentru ca aerul să fie mereu fresh, să circule ca să nu se înmulțească virușii sau ceva de genul. Unii poate, dimpotrivă, vor să țină ușa închisă ca să nu mai intre nici un virus. Oricum ar fi, eu acum iarna trebuie să am grijă să închid ușa după ce bag pisicile în casă. Pe la 9 începe operațiunea ”toată lumea la somn” și primul pas e să deschid ușa de la apartament.

Dacă am noroc, Prințesika e exact lângă ușă și intră în casă. De cele mai multe ori este însă jos la ușa scării închisă. Mă vede că am deschis ușa la apartament să o recuperez și Miau!Miau!Miau miaună la mine, coboară mai repede și deschide ușa scării că mi-a înghețat codița. Eu mai las ușa scării întredeschisă să aibă pe unde să intre dar dacă vecinii o închid , nu am ce să fac, Și cobor într-un suflet, of, mititica mamii, hai în casă repejor. O bag la căldură , apoi ies după Prințișor care cine știe pe sub ce mașină se ascunde. Eu cred că a fost mecanic auto în altă viață. E disperat să se bage la motor la mașini.

Îl caut o perioadă, pispispis, el, nicăieri, cunoaștem, acum doar am dat de știre că e vremea să intre în casă. Mă întorc la scară și văd ușa larg dată în lături. Probabil a deschis-o unul din vecinii care vor aer curat pe scară chiar dacă e frig, să nu colcăie virușii în aer. Eu nu prea sunt în gashka asta pentru că e foarte frig la mine pe hol și în bucătărie, nu am centrală, am panouri și e tare greu de menținut căldura unde nu am panouri. Așa că închid bine ușa la scară și urc în casă. În cinci minute trebuie să cobor iar după Prințișor care mă așteaptă la geamul vecinului de la parter.

După cinci minute ies din apartament și … văd iar ușa dată în lături. Cobor după Prințișor , ies din scară și închid bine ușa în urma mea. Mă uit la vecinul la geam, Prințișor nu e acolo. Mai fac o tură printre mașini cu pispispisul ca să anunț că , gata, ultima strigare și nu mai ies, rămâi pe-afară și o să-ți înghețe coada. Mă întorc la scară și … văd ușa dată în lături. O închid și urc scările . Apoi cobor a treia oară, pentru ultima dată – din nou ușa dată larg în lături, îl iau pe Prințișor de la geam, cu el în brațe închid ușa în urma mea și urc scara cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă mai deschide cineva ușa, măcar să fie clar pentru toată lumea că eu , chiar dacă am pisici care ies din scară, după ce bag ultima pisică în casă am mereu grijă să închid ușa după mine.

Cu Prințișor e simplu. Cu Prințesika e complicat. E încă puiuță, nu a împlinit un an și, chiar dacă e frig afară, ea vrea să zburde. La câte nume a avut – Coviduța- Săbiuța- i-aș mai adăuhga unul. Zgubiduța. Sau Zgubiduka. Că e zgubilitică rău. Și de cele mai multe ori nu vrea să intre în casă când cobor după ea. Cobor și deschid ușa la scară, ea intră și urcă scările în goană zgubidubiduuuuu eu închid ușa la scară și urc după ea dar ea nu s-a oprit la ușa noastră, s-a dus și mai sus, mai trebuie să zburde. Ridic din umeri, mă rog, mai zburdă pe scară cinci minute după care intri în casă. E fata tatii, păi ce, numai el să intre după a treia strigare în casă?

Deschid ușa după cinci minute. Dacă am noroc, e la ușă și intră imediat. Dar nu am noroc întotdeauna. Mă uit în jos la ușa de la scară. E larg deschisă. Strivesc o înjurătură printre dinți, cobor și dau să închid ușa dar o văd pe Prințesika cum vine în goană să intre în scară. Că binențeles că a profitat că s-a deschis ușa și zgubidubiduuuuuu a zbughit-o iar afară. Hai, fetiță, intră! Ea vine-vine-vine și haț! Frână chiar lângă ușă. Se uită la mine. Hai, intri azi? Nu intră. Haidi, bre, azi.

Și pe când stau eu așa și mă rog de ea, se aude ușa de la apartamentul ucigașului de pisici. (știți tema filmului lui Hitchcock Psycho, da? Poate intra liniștit fundal sonor) Și apare cu o figură răzbunătoare – amenințându-mă să închid ușa, că m-a prins el pe mine și o să-mi facă necazuri. Eu nu pot să îi dau replică pentru că trebuie să știți că operațiunea de recuperare a pisicilor e combinată cu alte operațiuni de dinainte de culcare cum ar fi spălatul dinților și, uneori, cobor după pisici , clătindu-mi dinții cu gura plină. Vecinul m-a prins în offside nu doar cu ușa deschisă dar și cu gura plină așa că am scos un MMM MMM ,  NEPUTÂND SĂ ÎI DAU REPLICA. El continuă victorios și amenințător că îmi arată el mie.

Strivesc o înjurătură în gând și ies din scară, scuip apa cu pastă de dinți în boscheți și mă întorc la el. Îi explic că latră la copacul greșit, vorba englezului. Eu mereu închid ușa pentru că e un ger la mine în bucătărie de nu vrei să știi. Și mereu închid ușa. Dar nu știu cine vine în urma mea și o lasă larg deschisă. ”La el să te dai șmeker, vecine, dacă îl prinzi, fii viteaz și dă-te la el, nu la mine. Și poate o să fie și la mine mai cald în bucătărie!” Vecinul de colo, păi nu am știut că… blablabla. ”Ei, păi dacă nu știți, nu mai vorbiți!”

E bine totuși că știu că ucigașul de pisici e în gashka celor care vor ușa închisă. Ar trebui să știe cine e cel ce deschide ușa. Și cred că știe. Dar dacă m-a prins pe mine, s-a luat de mine. Eu sincer sunt din ambele găști. Pentru că respir ușurată când văd ușa deschisă, chiar dacă e frig la mine în bucătărie.

Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Crizantema prea deșteaptă

Mă străduiesc de ceva vreme cu kitul de dresaj să o învăț pe Crizantema să facă nevoile la WC. Am încercat eu cu Printesika și surorile ei pe când aveau trei luni să le învăț cu ajutorul kitului de dresaj să facă la WC dar am abandonat dresajul astă vară când am plecat o lună de acasă. Între timp a învățat să iasă în grădină și poți să uiți, dacă a prins gustul de a ieși din casă și știe să se întoarcă, cu greu o mai dresezi să facă la WC.

Dar când a venit Crizantema la noi am zis ia să vedem dacă o pot învăța pe ea să facă la WC. Și am cumpărat iar un kit de dresaj. Îl folosește cu succes și, pentru că Printesika vrea să se împrietenească cu ea, folosește și ea kitul.

Am trecut la decupaj. Am decupat primul cerculeț din centrul kitului. Ideea e să tot decupez din kit până le pică fisa să facă nevoile direct în WC. Problema e că acum Crizantema are activitate: dă cu lăbuța tot nisipul în WC prin găurica din kit înainte de a-și face nevoile. Ea face curat, mă înțelegi. Și eu stau acum și mă întreb cum sa o fac să priceapă că nu nisipul trebuie sa îl dea în WC prin găurica ăia.

Azi am trecut la al doilea cerculeț. S-a mărit găurica. Să vedem cum decurg lucrurile. Deocamdată nu prea e bine. Dar cine știe? Hai, măi, fetelor, chiar vreau să vă văd că faceți la WC.

Despre atei

Sunt născută și crescută în comunism. Și, deși mama a fost extrem de credincioasă, am fost educată să nu cred în Dumnezeu. Am devenit adolescenta la izbucnirea revoluției. Atunci am avut de ales. Atunci am auzit primele colinde. Și totuși a crede în Dumnezeu mi s-a părut o prostie. Era peste capacitatea mea intelectuală de atunci să cred, să merg la biserică, să mă închin, să stau în genunchi. Un lucru mă nedumerea: ok, bunicile și mămicile se tem de moarte și se roagă pentru copiii lor. Dar marii intelectuali ai României de ce cred? Cum de cred?

Mama nu mai crede în Dumnezeu. Nu mai merge la biserică. E supărata pe bună dreptate. Eu merg la biserică pentru că am văzut diferența. Dar nu am cum să o explic. Probabil mulți, citindu-mi unele articole spun vai, săraca.

Am greșit mult. Dar am fost lăsată să greșesc. Altfel nu aș fi învățat nimic. Nu o fac pe mironosița, pur și simplu nu-mi mai trebuie. Am fost metalistă, și acum mai ascult rock uneori. Am avut revelatiile mele. Dar acum mă nedumirește plăcerea unora de a face mișto de cei care postesc. Dacă te uiți la viața lor nici unul nu-i vreun smeker. Probabil că așa se simt ei superiori, făcând mișto de cei ce postesc. Ok, dragă, nu vrei să postești, e alegerea ta. Dar de ce trebuie să faci mișto despre ce nu înțelegi. Pentru că e o neputință de a înțelege toți cei care îi judecați și îi batjocoriți pe cei ce postesc.

Fiecare va înțelege la un moment dat. Cel mai repede înțelegi pe patul de moarte. Sunt oameni care au murit, s-au întors din moarte și au vrut cu disperare să deschidă ochii tuturor. Nu ai cum. Nu ai cum. Fiecare înțelege în ritmul lui, fiecare va înțelege atunci când va înțelege.

Până una alta merg pe culoarul meu pentru că voi da socoteală pentru mine, nu pentru cel care face mișto de mine că postesc și că înțeleg puterea moaștelor. Nu vă judec. Nici măcar nu mă supăr. Simt un fel de milă pentru atei. Pentru că dacă de felul lor sunt oameni buni, și-o vor lua de la diavol din toate pozițiile dintr-un singur motiv: pentru că se poate. Pentru că Dumnezeu îl lasă. Da-le-o din toate pozițiile ca să se trezească. Din păcate cei mai mulți nu se trezesc. Și-o iau și, în loc să se smerească, devin tot mai răi și mai adânciți în convingerea lor. Nu am cum să îi trezesc. Ei singuri trebuie să aibă revelația.

Se apropie Crăciunul. Și trăiesc această perioadă a postului cu un respect suprem față de Divinitate. E o bucurie pe care o întrețin și o iubesc și îmi doresc să o trăiască la fel de plin toți cei dragi ai mei. Vin colindele. Și abia aștept să vă colind live din camera mea.

Dulceață de gutui

Nu sunt genul care burdușește congelatorul de vinete și căpșuni. Îmi place să mănânc mâncăruri de sezon atunci când le este vremea. Zacuscă la vremea ei, dulceață de gutui la vremea ei. Și uit mereu cum se face. Și nici vreo carte de rețete nu am sau vreun caiet personal. Trăiască YouTube ul.

Ai pe YouTube mai multe variante. Binenteles prima e #alwaysjamilla Limpede, scurt și la obiect. Mai caut una ca să fie imaginea mai completă, mai sunt gospodine care dezvăluie trucuri personale și țin cont de tot ce mi se pare că merită să ții cont.

Prima problema a fost gramajul. Două kg de gutui, bine-bine dar cântărite la piață când le cumperi sau acasă după ce le-ai făcut cubulețe? Bine ar fi să dai cantitatea de gutui pe care să o cumperi de la piață. La mine însă s-a nimerit bine. Jamilla a zis două kg de gutui frumoase și un kg jumătate de zahăr, altă tipă a zis un kg de gutui gata făcută cubulețe și un kg de zahăr. Tot pe acolo am ajuns. Plus zeama de la două lămâi.

O tipă atrăgea atenția că gutuile își schimbă culoarea când le mărunțești și dădea un truc să le ții în apă cu zeama stoarsă de la trei lămâi. Eu una am pus zeama lămâilor după ce am pus gutuile în sirop la fiert și și-au recăpătat culoarea galbena.

Am zis sirop. Păi da, într-un litru de apă pui un kg de zahăr. Jamilla a zis un kg jumătate, cealaltă a zis nu știu câte sute de grame de apă. Am zis să fie un litru de apă și un kil de zahăr. Plus un pliculeț de zahăr vanilat. Am spălat gutuile cu apă călduță și o lingură de oțet cu un burete de vase ca să se ducă tot puful, am clătit cu apă rece.

Hai să le kilărim. Cum zice Jamilla? O dată în jumătate, și jumătatea încă o dată în jumătate. Deci patru bucăți din fiecare gutuie, scobit cotorul cu grijă că gutuile sunt tari și te poți trezi cu un deget lipsă, apoi iei fiecare bucata, o tai feliuțe, și apoi bastonașe și apoi cubulețe.

Îmi place mult migăleala dar îmi dă un sentiment de irosire a timpului. Migăleala cere timp, nu îmi place să migălesc în viteză ca să termin mai repede și atunci îmi pun un film ca să fie trecerea timpului mai plăcută.

Problema e că acum e frig în bucătărie. Avem panouri în sufragerie și dormitor dar în bucătărie când gătesc mă îmbrac mai gros. Ce-ar fi să fac operațiunea cubulețele în dormitor? Îmi pun un film, pun castronul cu bucăți de gutui pe pat, pun un castron gol lângă el, trag fotoliul lângă pat, aduc fundul de lemn și cuțitul și începe operațiunea cubulețele de gutui.

Nimic mai plăcut. Mi-am pus Crown, sezonul unu ca să fiu sigură că îmi ajunge timpul de tocat și m-am apucat de treabă. Îmi place să îmi tihnească migăleala și să îmi creez tot confortul când migălesc.

Migăleam de ceva vreme când mi-am amintit de sirop. Trebuie pus la fiert un litru de apă cu un kg de zahăr și un pliculeț de zahăr vanilat. Eu pun și un praf de sare la orice. Așa că am pus siropul la fiert și mi-am pus alarmă pe telefon să închid focul după 20 de minute.

Nu știu să spun sigur când am terminat de kilărit și kubulărit gutuile. Știu doar că a trecut timpul pe nesimțite. Siropul era deja gata de ceva vreme așa că nu am avut decât să torn cubulețele de gutui în oală, să pun zeama de la lămâi și să dau foc. O tipă a pus și miez de nucă. Eu nu am pus deși aveam în casă. Miezul de nucă e păstrat cu sfințenie pentru coliva de sâmbătă. Nu am mers chiar în fiecare sâmbătă din acest post cu colivă la biserica dar păstrez miezul de nucă special pentru asta. Poate o să mai fac o tură și cu miez de nuca dar de data asta am făcut fără. În schimb mi-am pus amprenta mea: un vârf de cuțit de ghimbir praf. Așa cum pun sare la orice rețetă de desert, așa pun și ghimbir praf. #ador.

Am lăsat să fiarbă 20 de minute , timp în care am spălat toate vasele și am făcut curățenie în bucătărie. În dormitor era deja curat pentru că am umblat cu mare luare aminte să nu cadă cubulețele pe lângă castron. Și după 20 de minute am închis focul. Nu mai știam care dintre toate a dat indicația asta dar am reținut că e bine să lași dulceața peste noapte să se odihnească și gutuile să își lase zeama. Și dimineață mai fierbe 20 de minute și e gata dulceața. Mă rog, teoretic, trebuie să fiarbă până capătă o oarecare consistență, trebuie să pui pe o farfurie două linguri de zeamă și dacă se leagă când se răcește, e gata.

Ce îmi place la dulceață e că iese roz. Nu știu dacă iese la toată lumea așa, înclin să cred că praful de ghimbir îi dă culoarea roz. În combinație cu zeama de lămâie. Nu știu. Știu doar că în combinație cu un ceai de fructe în care pui tot așa un praf de ghimbir, cu o pâine de casă scoasă din cuptor din care tai o felie zdravănă pe care o ungi ori cu margarină dacă ții post, ori cu unt dacă nu – e un desert așa de bun de îți dai ochii peste cap și mesteci o vreme privind cruciș de plăcere. Nu lăsați să se încheie acest an fără să faceți o dulceață de gutui.