Inapoi pe Pamant…

Nu stiu daca ati fost in Maramuresh. Intrarea in acest teritoriu se face prin poarta maramuresana traditionala. Era noapte cand am intrat pe aceasta poarta  ca in Rai cu o  masina de teren Nissan (si nu mai stiu cum) urmati de un convoi de concurenti la Maramuresh Offroad Fest (Doamne, ce bucuroasa eram cand ma uitam in oglinda retrovizoare si le vedeam urmandu-ne ca niste prieteni  puternici si adevarati) De data asta n-am mai ajuns in Maramuresh intr-o Toyota, Silviu Bulugioiu nu a putut ajunge si nici ceilalti cu care am fost data trecuta in Maramuresh. Acum am cunoscuti alti offroaderi bucuresteni la fel de priceputi si de mandri de prietenele lor  atat de puternice. Si am vazut apoi o intreaga „comunitate” de offroaderi. Veniti la concurs cu familiile intregi :sotii, copii, chiar bunicutze!

Am fost cazata la complexul Suior Cota 1000 . Pe bune, prima impresie e ca ai ajuns in Rai. Si cand ajungi in Rai nu-ti mai vine sa te intorci printre pamanteni. Decat daca trebuie. Nu am coborat la start in prima zi (complexul Suior are doua locatii,cea de la baza muntelui si cea de la Cota 1000). Am avut nevoia sa stau linistita in camera mea, apoi sa cobor pe jos pana la „celalalt Suior”(se ajungea sus doar offroad cu masini de teren sau cu telescaunul)

Si numai bine, daca tot am coborat pe jos, m-a prins si o sfanta de ploaie care m-a udat de m-a facut ciuciulete (baietii in traseu nu au avut se pare nici un strop de ploaie). Crezusem ca am ajuns unde trebuia dar am primit indicatii de la un mos cum ca as mai avea vreun km de mers pe strada de data asta (pana acolo  mersesem pe drum de munte cu pietris). Am  oprit o masina la un moment dat    fiindca ma ratacisem, nu-mi mai aminteam cum se ajunge la baza „Suiorului”. Oamenii din masina au fost draguti si n-au mai pierdut timp cu explicatiile ,m-au luat cu ei . Desi nu aveau treaba la Suior, m-au dus pana la hotel, nu de alta dar chiar ploua cu galeata si nu stiu daca cineva ar fi lasat in ploaie o necunoascuta. Dar dupa ce traiesti noua luni in Bucuresti ramai profund recunoscator cand te ajuta cineva.   Daca as fi stiut ca o sa ploua in halul ala nu mai plecam eu din camera mea, au aparut norii aceia de nicaieri, era un cer curat fara urma de nori cand m-am hotarat sa cobor. Stateam pe bancheta din spate a masinii si nu stiam cum sa le multumesc oamenilor ca m-au luat cu ei.  Eram   deja fleahka , ce mai conta cativa stropi in plus… Am ajuns la rascrucea de la care se ajungea la Suior si ma pregateam sa le multumesc oamenilor pentru ajutor, dar soferul a virat la dreapta fara sa stea pe ganduri. Fusese de la sine inteles din capul locului ca  ma vor duce chiar la hotel, fiind de neconceput pentru ei sa lase o necunoscuta in ploaie. Am multumit iar ei au zambit simplu si au plecat in treaba lor. Pentru ei n-a fost mare lucru sa faca o simpla fapta buna. „Doamne-ajuta!”  Si au plecat…

 Am stat cu Cornelia (sotia lui Max, sufletul concursului) si Ioana, sora ei. Am povestit o gramada, ne-am imprietenit. Am cunoscut si beneficile de la Suiorul „de jos”. As fi putut merge la sala de fitness, as fi putut face o baie jacuzzi sau o sauna. Am preferat sase minute la solar 🙂 (Chiar nu mai facusem demult)  m-am rasfatat un pic… Ce, nu meritam?… Apoi ne-am urcat cu toatele la cota 1000 cu telescaunul. Si am vazut toata zona aceea minunata „din zbor”. Exact aceeasi senzatie am avut-o in aprilie cand am fost prima oara in Maramuresh : tresaream usurata si nu ma mai saturam de privit.

Prima seara a fost una traditional maramuresana. Cu mancare, bautura si muzica moroseneaca. Am stat cu fetele la masa (intre timp s-a alaturat si Alexandra). Eram cele patru mushketarese. Ni s-a alaturat si Max mai tarziu. Saracul era nedormit calumea de saptamani intregi, ultimele trei zile nu mai pusese geana peste geana deloc. Chiar povestea cu Cornelia la telefon si devenise pur si simplu incoerent, singura intrebare pe care a distins-o clar Cornelia a fost : ” Oare cum mai arata o perna?…” Acum ajunsese in sfarsit dupa o zi de concurs extenuanta, se ratacisera cativa si a trebuit sa se duca cu masina dupa ei… Ne privea dar era evident ca nu mai putea focaliza de oboseala. Dar si-a revenit dupa ce a mancat din platoul acela de mancare traditionala moroseneasca,(ciolan afumat, slana, sarmale, carnaciori, cartofi prajiti, frigarui…) si – (esential!) a ras o horinka. I-a revenit zambetul pe buze. Eu si fetele mai radeam cand si cand cate un ulciorash micut- special conceput – de  horinka  (Alexandra „citea”  horinca intr-ul fel de m-a incercat invidia si m-am apucat sa „citesc” cu ea cot la cot – o greseala, am inteles a doua zi cand nu ma mai puteam da jos din pat) Ne-a  prins voia buna mai ales cand a inceput trioul „Iza”, un violonist, un chitarist si un tobosar (si clapar cand si cand) Toti offroaderii scapasera de oboseala si au prins un chef de viata molipsitor. Isi cumparasera toti clopuri si chiuiau odata cu cei trei moroseni artisti. Iar eu incepusem sa povestesc cu Ioana si radam amandoua cu lacrimi (nu ma intrebati despre ce vorbeam si ce era atat de amuzant )  Cornelia ne-a privit amuzata la randul ei si a decis : iata doua fete fericite (adica doua victime is gata!)  Fireste ca dupa ce au terminat cei trei moroseni de cantat- cu bisurile de rigoare cu tot- era de neconceput sa plecam la somn, mai ramasesera cativa pe baricade, printre care si un sofer si un copilot (din Timis daca nu ma insel). Si daca tot a adus Alexandra chitara ei si aveam afara un lac si un ponton ideale pentru a continua seara afara…de ce nu? Am cantat un pic inauntru, apoi am iesit pe ponton. Era o seara cu adevarat magica. O luna frumoasa si un lac linistit, o padure care inconjura coltul acela de rai cu fermitatea unor cavaleri medievali in paza carora puteai rasufla linistit. Am continuat distractia pe ponton cantand si razand cu lacrimi (nu ma intrebati de ce, cine sa mai stie  de ce?…)

A doua zi a sunat in zadar telefonul sa ma aduca la viata si  sa merg la „open” ca sa-i vad pe baieti la treaba. Toata ziua am incercat sa-mi dau refresh. Nici mancare nu mi-a trebuit. Nu-mi era rau, nu ma durea capul… Dar trebuia sa zac. Sa dorm. Mult.

Concertul de a doua zi a fost atat de frumos. Offroderii m-au primit calduros cu aplauze ca pe „una de-a lor”. Copilasii alergau in jur, bunicutele si mamicile ii lasau in pace pentru ca erau atente la mine, sa fredoneze Cucuruzul si Mocirita care aveau cadrul ideal de a fi cantate. Iar „Runaway” si „You’re Still the One” au adunat aplauze uimite (gen „Ce cauti in Romania, fata draga?”) Iar „Ce mai faci” a incheiat ca de obicei recitalul cu aplauze pentru are am multumit frumos.

M-am intors apoi la masa la care am mancat (nu am mai stat cu fetele ca nu-si vedeau capul de treaba cu scrierea diplomelor, cu premierea in general, am stat cu cei din Timis). Baietii (soferul si copilotul) ma cunoasteau din seara de dinainte, dar cei care au stat la masa cu ei m-au privit cu alti ochi cand am revenit langa ei. Nu stiau cu ce cuvinte sa ma felicite, ce sa-mi spuna… Imi place la nebunie faza asta: sa petrec cu necunoscuti fara sa le spun cine sunt, apoi sa ma ridic de la masa cand sunt chemata la microfon si apoi sa ma intorc la masa si sa continui sa mananc sau se beau de parca nimic nu s-a intamplat. Expresia din ochii mesenilor e cea mai mare satisfactie pe care o pot avea… 

Cand am plecat din Maramuresh ploua. Am iesit pe poarta maramureshana cu o durere in suflet, as fi vrut sa nu mai plec niciodata de acolo. Dar am promis ca voi reveni. De Craciun.

rock me like an offroad driver

 O poiana de aproape un km…pe trei sute de metri, valurita…acoperita cu fan din care rasareau cand cate un val de branduse…cand ghiocei…, fiind traversata de un paraias care o facea usor mlastinoasa din loc in loc. Intr-un capat al ei se vedeau voluntarii dintr-un club ecologic din Baia Mare, impartiti pe randuri cum plantau puieti de brazi. Poiana se termina intr-o panta dupa care padurea de brazi se continua maiestuoasa, iar brazii din margine pareau ca privesc multumiti si plini de recunostinta catre sepcutele verzi ale voluntarilor care plantau de zor, radeau , vorbeau, plini de o energie sanatoasa care ma facea sa-i privesc uimita. Mai rar oameni care sa munceasca voluntar cu atata chef.  

M-am asezat pe un damb , mi-am proptit barbia in pumni si am inceput sa ma uit in gol… si sa tresar usurata cand si cand… « E prea frumos. Sunt o biata pacatoasa, nu am facut nimic in ultima vreme ca sa merit asta.” Sau poate doar faptul ca am ajutat la plantatul unor puieti sa fie rasplata ? Poate…

Trecuse de ora pranzului, se apropia finalul activitatii pe ziua respectiva, implicit ora mesei. Si linistea padurii , intretaiata de ciripitul pasarilor a tresarit , sfasiata de un zgomot mai intai de nedescifrat , apoi din ce in ce mai clar, smulgandu-mi un zambet : vin « fiarele » cu mancarea !

Motoarele bestiilor 4×4 se aud ca un uragan care se apropie amenintator , apoi poiana deschide drumul primei Toyota Land Cruiser urmata de alte doua … pline de noroi. Voluntarii opresc lucrul,( era pe terminate demult, se puteau opri oricand dar…nu se puteau abtine sa mai faca ceva) si ne apropiem cu totii de capatul celalalt al poienii sa ne ostoim foamea (aerul acela curat iti dadea o foame sanatoasa in care banala ciorba de perisoare sau tocana de carne ti se pareau adevarate delicatese)

Drumul pana in poiana il facusem pe jos. Cand am ajuns in poiana aveam un bocanc si un picior pana aproape de genunchi plini de noroi si m-am descaltat in picioarele goale, cautand in jur ceva sa dau namolul jos de pe bocanci. Mi s-a parut insa ca aud motor de masina turata la maxim si ridic privirea :una din  Toyotele Land Cruiser isi face intrarea in poiana si franeaza exact in dreptul meu ! pana sa-mi regasesc cuvintele, soferul masinii (simpatic foc) da geamul jos si ma intreaba cu politete « Nu va suparati, pe aici e drumul spre Sapanta ? »

Am ramas cu gura cascata ca in reclama. Fir-ar ! Mai bine aveam rabdare sa porneasca masinile si ma luam si eu dupa ele ! Cu siguranta au venit pe un alt drum mai batatorit si mai uscat ca cel pe care am venit eu ! Am ras de poanta si am privit si restul de patru masini de teren cum vin una dupa alta cu echipamentele si o parte din voluntari.

Revin la masa de pranz. Trei Toyota plecasera dupa mancarea facuta de o firma de catering si acum voluntarii de asezasera la rand sa li se puna in recipiente specifice mai intai o supa de pui , si apoi tocana de carne …cred ca de porc. Mancare gatita, banala…dar acolo in varf de munte mi se parea asa de bunaaaaa… Stateam cu totii pe iarba si mancam si ma minunam « Doamne, ca buna mai e… » Am ramas linistiti dupa masa dupa care coordonatorul intregii actiuni, Silviu Bulugioiu, si-a reluat rolul si a pregatit defluirea voluntarilor. Ma pregateam deja psihic pentru un traseu de coborare, cand colega mea de camera, Andreea plonjeaza spectaculos si cade drept in nas ! Am ramas toti masca si am sarit s-o ajut sa se ridice, dar pe cat de brusc a plonjat pe atat de repede a fost in picioare ! nici nu stiam daca sa rad sau s-o compatimesc, oricum eram linistita ca nu patise nimic… Am pufnit insa amandoua in ras ca prea fusese tare faza. Cert era ca resimtea pe undeva cazatura si era usor speriata. Fara nici o alta vorba a decis : inapoi vreau sa mergem cu masina. Si s-a dus cu dunga la coordonatorul Silviu Bulugioiu, cel cu care de altfel veniseram  din Bucuresti si la care eram « abonate » in mod automat ori de cate ori se punea problema sa ne deplasam cu masina. As fi vrut sa ma intorc tot pe jos dar bocancii mei nu mai puteau fi incaltati, erau full de noroi iar cizmele de cauciuc nu erau indicate la un traseu de coborare. Asa ca desi as fi avut chef sa merg tot pe jos si la intoarcere , am hotarat sa merg si eu cu masina.

M-am urcat in fata. Un prieten m-a privit zambind , s-a apropiat si mi-a spus sa-mi pun centura. I-am zis ca Silviu Bulugioiu nu-mi ceruse niciodata sa-mi pun centura insa el a insistat ca e bine s-o pun , totusi. Am pus centura, ridicand din umeri. Silviu Bulugioiu s-a asezat la volan si mi-a cerut sa intind picioarele ca sa ma pot sprijini cu talpile bine proptite la nevoie. Ok, am intins picioarele. In spate au urcat Andreaa cu alte doua fete,  Laura Pascu  , PR-ul intregii actiuni si prietena care m-a invitat in acest proiect s-a urcat isi ea intr-o masina , s-au umplut si celelate masini, erau incarcate materialele, sacii de gunoi strans cu grija din urma noastra. Eram gata de plecare. Muream de curiozitate sa vad pe unde au venit masinile, pe unde as fi putut sa vin si eu pe jos, fara sa ma namolesc in halul ala… Cu siguranta trebuia sa fie alt drum.

Aham… Wrong ! Toyota al carei sofer facuse gluma cu Sapanta a luat-o inainte si imediat dupa ea, noi. Si am descoperit cu respiratia taiata ca ne intorceam pe exact acelasi traseu pe care eu il facusem pe jos ! Ceea ce urma sa se intample era primul meu contact cu sportul offroad! Masina in care venisem de la Bucuresti nu era doar o masina de teren, era o masina echipata cu minutiozitate pentru competitii offroad iar cel din stanga mea nu era doar un sef coordonator priceput si un bun sofer ci un excelet conducator de Toyota Land Cruiser, gata oricand sa concureze intr-o competitie offroad, alaturi de cei mai priceputi practicanti ai acestui sport din Romania ! Mi-am intors ochii de la el si am privit in fata. Si am mai apucat sa zic « Oh… my God… » si am amutit.

Ce a urmat m-a umplut de o senzatie covarsitoare. Trei minute de live la Eurovizion erau joc de glezna fata de ceea ce simteam acum cand Toyota cobora curajoasa de-a dreptul prin paraul din ce in ce mai mare pe care eu il fentasem, sarind gratios de pe o piatra pe alta. Priveam catre Toyota dinaintea noastra, observam pe unde o ia, halul in care se inclina si inghiteam in sec la gandul ca o sa trecem si noi pe acolo. Soferul nostru insa n-avea nici un stres. Deci nici unul. Se simtea ca pestele in apa, manuind volanul cu o maiestrie care m-a lasat masca. Iar masina il asculta supusa, maraind salbatic cand stapanul ei calca pedala pana in podea pentru a spinteca o portiune mai mlastinoasa si mai neamblanzita, improscand noroi in laturi ca un taur intr-o arena mlastinoasa.Soferul nu mai era doar un sofer, era un adevarat toreador artist. Artist prin cultura cu care ma uimise tot drumul din Bucuresti in muntii Maramuresului, prin talentul de organizator, coordinator, putere de comunicare, convingere si revolta fata de crima care se produce cu taierea fiecarui copac si al gunoaielor pe care le face romanashul nostru picnicaret! Mi se paruse mie un sofer bun la venire dar acum se inaltase la km altitudine deasupra imaginii initiale! Nu ca nu l-as fi apreciat inainte de asta dar nu as fi crezut ca e un adevarat maestru , pastrandu-si sangele rece pe un asemenea traseu si ca masina aceea mare si brutala il asculta, maraind salbatic, zburand peste hartoape, butuci rasturnati, crengi, baltoace…inclinandu-se nefiresc de mult (am jurat de cateva ori ca , gata, ne rasturnam !), huruind salbatic cand stapanul ei calca pedala pana in podea pentru a-l scoate din incurcatura…

« Ce-ai, Marie ? Ai emotii ? »

Siviu Bulucioiu ma privea de parca tocmai depasise o masina pe sosea si eu ma miram de asta. Ma uitam la el cu o expresie care nu ma indoiesc ca trada un IQ prabusit iremediabil sub limita normala. El continua traseul intr-o atitudine de banalitate. Mesteca guma, ma-ntelegi ?! iar eu aveam inima in stomac. I-am spus ca nu sunt chiar relaxata dar ca e evident ca stie ce face iar asta ma mai linisteste.

« A,da ? Pai hai sa ma sperii si eu un pic ca sa fie treaba buna »

Si a inceput sa se poarte de parca s-a urcat o bunicuta la volan si a intrat in panica »Vai, pietroaiele astea… cum sa trec peste ele…Aoleu, cum cobor eu de aici , am rau de inaltime…Vaaaaaiii !!! se rastoarna masinaaaa !!! vai, cum o dau la loooc… » iar noi fetele radeam si tipam la faze extreme…treceam de la agonie la extaz, incheind cu un Yupiiii !!! cand Toyota a trecut in zbor din damb in damb, aterizand apoi intr-o curba pe care stapanul ei a luat-o tragand tare de volan, aruncand un val de noroi in prapastie. Nu mai apucam sa vad ce minunat de frumoasa e natura din jur, nu mai apucam sa ma mir de peretele de stanca pe langa care zbura Toyota, aterizand proptita intr-o roata din fata, apoi cazand la loc pe toate patru, regasind echilibrul, apoi cabrandu-se si plonjand mai departe , scuturandu-se ca un mustang naravas, spumegand de efort dar nechezand de bucurie…

Am ajuns la baza muntelui, la locul de unde am urcat pe jos, si mi-am intors capul spre sofer. Mi-am dat seama ca e pentru prima oara in viata mea cand am capatat o incredere absoluta in cineva. Dar atitudinea lui a revenit la cea de organizator. A dat cateva indicatii dupa care am luat-o din loc catre Lostrita, pensiunea unde erau cazati organizatorii. Inca eram puternic impresionata de cele traite cand colega de camera, Andreea imi da informatia : « asta e ceea ce inseamna offroad… »

Am ajuns la Lostrita si m-am dat jos din masina. Fara sa exagerez, am avut senzatia ca am coborat din avion. Am privit masina: era plina de namol dar ii statea atat de bine. Ca un cowboy caruia ii sta mult bine in blugi murdari de noroi si praf decat in costum Armani. Imi venea s-o mangai si s-o pup « Bravo, fata… » M-am multumit insa sa las organizatorii sa isi incheie ziua , sa hotarasca ce mai e de facut. M-am indreptat spre pensiune hotarand mecanic sa fac o baie, ma simteam imbacsita de praf. Am aruncat insa o privire in urma. Masinile de teren stateau aliniate, pline de noroi iar soferii lor mi se pareau acum ca niste zen masters. Desi vorbeau, radeau, calmi , relaxati ca inainte. Erau aceeasi. Constienti de valoarea lor, intr-o atitudine prieteneasca, deschisa, modesta, calma. Mi-am continuat drumul zambind. Imi venise o replica din BUG Mafia : « Maxim respect ! »

 

 

vaduva neagra

Aprind uneori un pai de chibrit. Si urmaresc cu atentie flacaruia mai intai mica , apoi ceva mai mare, apoi suficient de mare incat sa-mi friga degetele. Am doua optiuni : ori s-o las sa ma friga, ori s-o sting cat e mica si vioaie. Asa de mica si vioaie cum e ea, daca as scapa batul aprins pe podeaua unde  fara sa stiu am varsat sticluta de gaz, ar putea arunca blocul in aer.

Asa am privit orice om care si-a incrustat  numele in inima mea ca lama unui cutit intr-o scoarta de stejar. Erau flacarui mici in care as fi putut sa suflu cu indiferenta princiara si sa merg mai departe in catwalk , lasand in urma capite de fan arzand pentru ca, nu-i asa, nici unui barbat-flacaruie nu-i place sa fie tratat ca pe un pai de chibrit aprins inutil si stins cu indiferenta pentru a preveni daune inutile.

Acum zac de boala. A inceput cu o flacaruie mica si jucausa iar acum imi arde tot corpul. Fireste ca va trece. Dar as fi putut evita asta daca as fi avut grija de mine. Nu poti crede in stadiul de « flacaruie » ca te poti imbolnavi, ca ai sa cazi la pat si ai sa rabzi febra, pastilele, delirul… Asa cum nu poti crede cand privesti un tip simpatic si absolut « nepericulos », atent, politicos, emotionat in prezenta ta, ca te va prinde in plasa iar zambetul politicos si usor fastacit se va transforma in zambetul vaduvei negre care te urmareste din coltul intunecat al fiintei sale , pregatit sa-si ostoiasca setea curiozitatii cu un picior pregatit sa fuga daca e depistat din timp.

Zac de boala. Beau mult-mult ceai ca sa nu las virusul sa ma mistuie cu totul, ma lupt cu el  pe viata si pe moarte .  Ce bine ar fi sa poti bea mult ceai ca sa elimini veninul muscaturii vaduvei negre care si-a ostoit curiozitatea si a fugit , lasand otrava in suflet. L-ai starpi cu un papuc de casa si l-ai privi cu un zambet malefic cum isi da sufletul pe podea , dand aiurit din picioarele lungi si subtiri. L-ai starpi pe loc daca nu ar fi …ochii !  Ochii arzand de un foc  mocnit si hotarat sa mistuiasca fara mila intreaga ta fiinta. Ochii care te tintuiesc cu precizie si te subjuga fara drept de apel. O parte care mai functioneaza normal in tine urla « Omoara-l ! Striveste-l!” Cealalta parte infectata deja iti paralizeaza simturile iar papucul scapa din mainele ramase fara putere, in timp ce intreaga fiinta ta se prabuseste sub imbratisarea de moarte si sub sarutul ucigas care-ti otraveste apoi  sufletul picatura cu picatura…

 

Nu ar e nici un rost sa-mi mai promit ca …gata! Nu mai las nici o flacaruie sa-mi arda degetele. Gata ! De acum vaduva neagra sunt eu ! Rad de mine cu ingaduinta… Nu orice flacaruie ma poate face sa ard. Nu orice paianjen e vaduva neagra…

unghii rosii sau chitara

 Eram la un chef la un prieten in Galati. Nu era un chef ca oricare, erau veniti niste prieteni din Bucuresti , doi baieti frumosi care cantau la chitara si care erau pe val in miscarea montana, fiind de departe cei mai de succes folkisti ai momentului. Nu stiu cat de minunati erau de fapt, cert era ca eu eram indragostita de unul din ei . Si eram acolo pentru el. Si binenteles ca tot ce facea el mi se parea minunat, orice ar fi cantat. Si avea o chitara Yamaha pe care nu o dadea nimanui , era ceva ce nu lasa loc nici unui fel de negociere. Binenteles ca imi doream tare mult sa cant si eu la ea (de multe ori m-am intrebat care a fost adevaratul motiv care m-a facut sa ma indragostesc de el – chitara sau ochii lui albastri ?)

Nu aveam chitara in perioada aceea. Imi fusese furata dupa ce o imprumutasem cuiva care urma sa reprezinte clubul in care activam atunci. Fugise in lume cu chitara mea si nimeni nu mai reusise sa-i dea de urma. Refuzasem sa cant la orice alta chitara si incepusem sa port unghii lungi si rosii.

 

Revin la seara aceea. Baietii invitati au inceput sa cante. La un moment dat am iesit pe balcon sa fumez – fumam in perioada aceea. Iar dinauntru au inceput acordurile de la « Sweet Child In Time « .Era o piesa mult prea frumoasa ca sa ma abtin sa cant. Trebuie sa precizez ca desi frecventam un club de turism montan, nu activam la proba culturala ci la sectuinea ecologie, traduceam din reviste ecologice si mergeam la conferinte de ecologie. Asa ca piesa « Child in Time » m-a facut sa ies din carapace si sa acompaniez vocal baietii. Interventia mea a facut impresie si i-am auzit pe baieti punand intrebari despre mine. In general prezenta mea facea impresie dar nimeni nu banuia ca ma pricep sa cant. Gazda petrecerii a avut placerea sa-i informeze ca stiu sa cant dar ca nu imi place sa ma dau in spectacol de cand am ramas fara chitara mea. Cand am intrat inapoi in camera dupa ce am terminat tigara, oaspetii din Bucuresti mi-au spus ca vor sa ia o pauza dar ca ar fi foarte bucurosi daca as fi de acord sa cant. Am acceptat. Chitara gazdei era in mainile unuia din baieti in timp ce celalat isi tinea Yamaha in brate. « La ce chitara vrei sa canti ? » Nu stiu daca a fost tonul, atitudinea mea sau curiozitatea  baietilor dar am obtinut ce mi-am dorit pe loc , fara nici o mustaceala:  am intins mana spre Yamaha. « La asta ! » Si Yamaha a ajuns in mainile mele. Am facut atunci un gest care a smuls un oftat prelung din piepturile tuturor : mi-am rupt unghiile cu dintii ca sa pot canta calumea la chitara.

 

Aveam 20 de ani si trebuia sa-l cuceresc pe acel bucurestean care nu avea nimic din ce se spunea despre bucuresteni – ca ar fi plin de ei si nu le ajunge nimeni la nas. Nu stiu nici in ziua de azi in ce masura am reusit sa-l cuceresc pe acel chitarist  dar acel an i-a fost dedicat in totalitate, chiar daca nu-l vedeam decat la concursuri, si nici atunci nu eram  impreuna in mod oficial. Nu am fost niciodata. Era un biet ticalos care isi tinea „oficiala” in Bucuresti in timp ce la concursuri „executa ” tot ce putea fi executat. A fost o mare durere sa fac fata acelei realitati si sa gasesc o noua motivatie pentru a canta la chitara cat mai bine.

 

 Mi-a „trecut” intre timp.  Si  nu am mai blestemat acel chef din  Galati si momentul in care am pus mana pe Yamaha prima oara. A iesit totusi si ceva bun la urma urmelor : « Descantec de ploaie », primul cantec compus de mine.

 

urmeaza un nou concert

 

 De ce imi place plimbarea atat de mult? Atunci cand ma plimb singura, lucrez. Cel mai bine.Cand am compus „Loving You is Poetry”, ma plimbam pe malul marii. scrasneam de furie, de dor, de neputinta … si m-am oprit ca trasnita! (imi trecusera si dor, si furie, toate!) A fost momentul cand am auzit refrenul. Linia melodica era atat de frumoasa, ca am rupt-o la fuga spre casa bunei mele prietene Valentina care ma gazduia o saptamana la Sulina.   Din cand in cand ma opream speriata de moarte : cum era, mai stiu?… Si atunci fredonam iar – si imi venea inima la loc. Si o luam iar la fuga , in pas ma retinut, de teama sa nu sperii muza si sa ma paraseasca jingnita. Am ajuns acasa si am tabarat pe Bibi, maronia mea prietena si partenera in cele mai mari succese de pana acum(cele mai mediatizate). Si am compus cap coada ultima compozitie lucrata cu Bibi. A fost momentul cand am intrat pe net in cautarea unei noi chitari. Cantecul de lebada a dragei mele Bibi a fost la concertul de la Sf. Gheorghe, unde nu a putut face fata unei seri de concert pentru ca doza care amplifica sunetul era terminata.  

 

   Unii au incercat sa ma puna la punct si au reusit. Altii au incercat sa-mi ofere o seara asemanatoare cu lumea muzicii mele. Si au reusit. Ce pacat insa ca nimeni nu a ramas langa mine. Nimeni nu se simte suficient de bun. Unii vor sa-mi fie « amici » (nu am asa ceva, sunt doar cunostinte). Iar altii vor sa-mi fie prieteni. Si simt asta prin respectul care razbate din ochii lor, din vocea lor, din cuvintele lor.

 Urmeaza un nou concert. Un nou concert in care ma simt alt om. De fapt  fiecare alt concert sustinut in putinul timp de cand sunt in Bucuresti a avut alta incarcatura dar aceeasi importanta.  

 

 Voi concerta in Nautilus. Fostul Eliad. Club care e vegheat inca – zic eu – de neuitatul Vali Sterian.

 Au existat oameni importanti din lumea folkului care m-au felicitat dupa anumite concerte. Dar doi dintre ei m-au marcat suficient de profund incat sa cred ca merita. Doi oameni care mi-au strans mana cu respect dupa un concert: Vali Sterian si Florian Pittis. Fara nici un alt cuvant. Mi-au strans mana si m-au privit in ochi cu o expresie care mi-au inaltat inima de bucurie : un fel de respect fara cuvinte care te face sa crezi ca merita. Orice ar comenta altii. Cand cineva iti strange mana asa si te priveste cu acea expresie, nu-ti mai trebuie nici un alt examen, nici o alta preselectie, nici un alt concurs. Decat o casa de discuri care sa te aduca pe sticla. Pentru ca doar lansarea unui album nu e suficienta daca nu existi pe sticla.

 Am mai cantat in Eliad in anul 2000, venita din Cluj si anuntata ca Alexandru Andries va concerta in acel club.  Mi s-a spus ca pot canta si eu cateva piese in deschidere. Si char cateva am cantat, desi as fi putut sa cant oricat, nu ma dadea nimeni jos de pe scena. Ma derutase insa murmurul acela specific concertelor de club. Am plecat dupa trei-patru piese de la microfon si am lasat seara sa continue cu trupa care era oficial deschizatoare de concert.     A venit atunci Andries langa mine (mi-a sarit inima din piept )- si mi-a spus cu un ton sigur „Tie iti place Tracy Chapman, nu-i asa?” Mi-am gasit cu greu vocea dar am ingaimat totusi ca da. El a zambit si a raspuns ca ar fi jurat unu contra o mie. Apoi m-a intrebat de ce nu am cantat mai mult. I-am marturisit deschis ca mumurul din club m-a facut sa cred ca nu place publicului cum cant. A ras de-a dreptul si mi-a spus cu toata caldura ca nu trebuie sa ma sperie asta, oamenii care vin in Eliad sunt devoratori de folk si daca murmura in timp ce se canta nu inseamna deloc ca nu sunt interesati 100% de ceea ce se intampla la microfon.

 Am mai cantat de atunci in Eliad. Ocazional. Niciodata oficial. Acum voi canta in Nautilus. Nu stiu daca interiorul e modificat. Dar eu merg sa cant in Eliad

 

 

De ce actorie ?

 

Actoria m-a impresionat de copila. De multe ori incerc sa-mi dau seama ce am iubit mai mult: muzica sau actoria? Copila fiind spuneam poezii kilometrice la balci indemnata de tatal meu si tot atunci cantam cu maiestrie piese de muzica usoara romaneasca auzite la radio (folkul l-am descopierit abia la 8 ani)

Dar ajunsa la terminarea liceului, chiar mult inainte de emotiile examenului de bacalaureat , am aflat cat este de greu sa fii admis in facultatea de actorie. Circulau tot felul de istorii despre admiterea la actorie, acest eveniment transformandu-se intr-o adevarata utopie pentru cineva “fara pile”. Complexata si de inaltimea mea, am renuntat la acest vis. Poate si din comoditate. Fiindca, in comparatie cu muzica, actoria mi se parea mult mai complicata.

De ce complicata? Ea pare mult mai simpla la prima vedere. Si foarte fascinanta. Dar pe cat de simpla e pe “din afara” , pe atat de complicat e de intrat in situatie si de actionat cu naturalete, astfel incat sa nu “joci” nimic. Sa inveti un text , sa-l faci al tau, apoi sa-l insufletesti.

Anii au trecut iar eu m-am dedicat in exclusivitate muzicii. Priveam cu nostalgie catre meseria de actor, cu placerea contemplativa pe care o simti cand admiri un lucru pretios expus in vitrina dar pe care nu ti-l poti permite orice ai face. Viata, imprejurarile au facut sa nu procedez la fel si cu muzica, desi nici pe ea nu am studiat-o cu profesor. Nu am urmat cursurile unei scoli de muzica iar cunostintele muzicale erau cele dobandite in scoala generala. Dar a mai existat ceva: chitara. Si muzica folk. Un concurs de imprejurari m-a facut sa descoper festivalurile de folk si sa incep sa particip la concursuri, si in cativa ani am ajuns sa nu mai am la ce concurs de folk sa particip pentru ca le castigasem pe toate. Pentru multi ar fi de neconceput  ca un cantaret sa mai faca o facultate de actorie. Numai ca eu nu eram cantareata. Cantautorul este alta specie de artist.

 

Cantautorul transpune in cantec ceea ce a trait el insusi. Chiar daca textul nu-i apartine, muzica pleaca din ceea ce i-a transmis autorul poeziei. Eu am avut mai multe piese pe versuri proprii decat pe versurile altui poet. Intrata in facultatea de actorie si studiindu-l pe Stanislavski m-am indragostit nebuneste de meseria de actor. Nu doar pentru ca era un vis implinit, acela de a-mi insusi  aceasta meserie, pe care odinioara o priveam cu admiratie contemplativa de vitrina. Incercam sa inteleg de ce iubesc chiar atat de mult aceasta meserie. Ce ma facea pe mine sa inteleg mult mai repede ceea ce colegii mei nu intelegeau imediat. Sa fi fost doar faptul ca aveam o experienta de viata mult mai bogata? Poate si asta. Dar, la scurt timp de la intrarea in facultate, am avut o revelatie: mi-am dat seama ca eu am facut actorie de mult mai mult timp inainte de a studia aceasta meserie efectiv: eu am cantat pe scena despre ce mi se intamplase efectiv, erau crimpeie vii din viata mea. Deci, fara sa stiu, mai practicasem actoria lui Stanislavski  la mare performanta: doar ca nu vorbeam, ci cantam despre ce mi-a marcat viata in mod dramatic.

 

 In semestrul intai din anul trei de facultate am lucrat un one man show construit din replicile lui Zoe Trahanache din piesa “O scrisoare pierduta” si in semestrul doi un one man show din replicile Zitei din piesa “O noapte furtunoasa” .   Nimeni nu a inteles exact de ce m-am indragostit subit de Caragiale.

 

 Ironia soartei face ca pana a intra in facultate sa nu-l iubit pe Caragiale. Ani de zile pentru mine Caragiale a fost doar   unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici si Mihai Eminescu , autorul “nemuritoa-relor”  “Momente şi schite”, precum şi a numeroaselor nuvele grupate în fantastice (“La hanul lui Manjoala”), psihologice (“Kir Ianulea”, “O facile de Pasti”) sau realiste (“Doua loturi”), cel ce  “a îmbogatitit literatura” dramatica prin capodopere ale genului ca: “O scrisoare pierduta”, “Conu Leonida fata cu reactiunea”, “D’ale carnavalului”, “O noapte furtunoasa” sau drama “Napasta

 

L-am studiat pentru ca eram obilgata prin programa scolara sa-l studiez iar comedia “O scrisoare pierduta” era o capodopera a scriitorului doar pentru ca asa era scris la carte, dar nimeni nu mi-a explicat cu adevarat de ce. In familia mea , politica nu a avut niciodata un loc de cinste, tatal meu a murit inainte sa am drept de vot si niciodata nu am vorbit cu mama mea despre politica pur si simplu pentru ca , din pacate, ea face parte din categoria de cetateni ai Romaniei care se duc cu constiinciozitate la vot doar pentru ca e un eveniment important, o ocazie de a se imbraca frumos si de a iesi in societate dar niciodata nu a fost convinsa ca e  bine ce a ales. Abia in facultate l-am descoperit pe Caragiale. Ca si pe Cehov. Ca si pe Strindberg. Si m-am intrebat cu stupoare, cum a putut sa lipseasca atata timp din viata mea.

 

Cred ca nu l-am iubit pe Caragiale pentru ca ne era prezentat “intr-un fel”. Era bagat intr-o forma a timpului sau care ma plictisea ingrozitor. Si mai era ideea aceea ca un Caragiale TREBUIE sa fie intr-un anumit fel. Sa aiba un anumit parfum. Pana am inteles ca teatrul opereaza cu oameni. Indiferent de epoca in care au trait acestia, ei respira, traiesc, au probleme, rectioneaza ca niste oameni. O Julieta plange chiar daca e in rochie cu corset sau in fustita mini, o Nina Zarecinaia plange chiar daca a pierdut trenul spre Moscova sau a pierdut metroul pentru a ajunge la un casting la Teatrul Bulandra, O Zoe tremura de nervi chiar daca e amenintata ca ii va fi publicata scrisoarea de amor in “Racnetul Carpatilor”sau in “Evenimentul Zilei”.

Ce stim de la scoala? Ce ne explica noua doamna profesoara cand vorbim despre “O scrisoare pierduta?” In primul si in primul rand “anul de fabricatie”.  1884.   ”Comedia ‘O scrisoare pierduta’, reprezentata scenic in 1884, este o  comedie realista de moravuri politice si ilustreaza dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati”  Mintea mea cruda de copilita crescuta intr-o familie de muncitori in plina perioada de glorie comunista nu putea percepe adevaratul sens al expresiei “dorinta de parvenire a burgheziei” decat ca pe niste potentiali “dusmani ai poporului”. In nici un caz nu puteam intelege mecanismele de functionare a comicului in aceasta capodopera a literaturii romane si a teatrului romanesc (si universal as indrazni sa afirm)

 

Ce ne sare in ochi inca de la prima lectura?  Ca aceasta comedie are in componenta sa un singur personaj feminin, Zoe, sotia celui mai influent om din judet, Zaharia Trahanache (dupa cum rezulta din lungul sir de “comitete si comitii” al caror “prezident” este mentionat in lista de personaje). Inca de la prima lectura Zoe mi-a ramas intiparita nu doar in memorie ci de-a dreptul in constiinta ca un personaj negativ, un exemplu de ceea ce noi fetele sa nu devenim, un fel de “ASA NU” intiparit cu litere de foc in constiinta noastra de eleve care sa pregatesc sa devina exemple de constiinciozitate pentru construirea viitorului de aur ai Romaniei comuniste.

 

In facultatea de actorie insa am recitit piesa “O scrisoare pierduta”. De asta data dupa o intreaga experienta de viata in spate si nu in scopul de a-mi face temele pentru doamna profesoara din scoala generala, ci pentru a studia evolutia dramaturgiei romanesti pe de o parte, si pentru a studia cel mai frumos si mai complex personaj feminin al dramaturgiei romanesti pe de alta parte, superba Zoe Trahanache. Am recitit piesa “O scrisoare pierduta” nu cu ochii pionierei din trecut, ci cu ochii unei actrite in devenire.