Va povesteam de acel curs de actorie… De anumite exercitii facute acolo pe care le-am abordat exact asa cum inteleg eu ca trebuie practicata actoria. Din prima zi de cand am facut un exercitiu am fost catalogata drept actrita-care-pune-frisca-si cireasa-pe-tot-ceea-ce- creeaza.
Hai sa va descriu exercitiul : toti studentii stau in cerc. Profesorul alege doi actori care vin in centru. Profesorul alege o replica. Cei doi trebuie sa si-o spuna unul altuia , fiecare cu scopul de a-l convinge pe celalat -dar si pe noi cei de pe margine – ca are dreptate. Se declara castigator cel mai convingator dintre cei doi.
Primii au fost doi baieti. Replica « Sunt cel mai bun actor ». Cei doi au inceput exercitiul , fiecare repetand replica tot mai inversunat, tot mai hotarat sa castige. S-a ajuns la tipete, urlete…pana cand profesorul a spus stop. Nu s-a spus in cuvinte castigatorul, cei de pe margine hotarau singuri cine a castigat. Urmatoarele , doua fete, au primit replica “Sunt o persoana plina de viata”. Fetele au spus replicile tot mai viu, tot mai exuberant, toti cei de pe margine eram convinsi ca cele doua fete sunt, intr-adevar pline de viata…
Mi-a venit si mie randul. Replica :« Sunt o persoana foarte fricoasa ». Am ales ca motivatie interioara ca fata din fata mea sa fie o persoana care sa-mi ceara sa intru intr-o casa in care e un om bolnav psihic, pe care sa-l conving sa o lase in pace pe sora mea. E ceea ce ma sperie cel mai tare- faptul ca sora mea ar putea pati ceva, ca cineva ar putea profita de starea ei si ar putea s-o raneasca iar eu sa nu pot sa fac nimic s-o ajut. Am vrut sa lucrez pe rana deschisa si hotarasem sa vad cat de departe pot ajunge cu asta. Si, continand acea situatie, am spus replica »Sunt o persoana fricoasa ». Numai ca partenera de lucru nu a incarcat nimic din ceea ce-i spusesem eu. Parea ca replica s-a izbit de un perete de beton si tot ceea ce vrea ea din acest exercitiu e sa spuna replica respectiva la randul ei – si mai « speriata » decat mine. Ca intr-un exercitiu de amatori, nu de actori . Ori eu aveam impresia ca ne aflam intr-o clasa de actori care se specializeaza cumva, nu intr-o clasa de studenti de anul intai care o iau de la zero.
Am continuat cu acelasi scop de la inceput « sunt o persoana fricoasa », pastrand starea de spirit a unei persoane careia i se cere sa opereze cu un psihopat care o tine pe sora mea in captivitate iar eu nu pot intra sa o scot de acolo si insist ca acest lucru trebuie sa fie caut de profesionisti pentru ca eu chiar « sunt o persoana fricoasa ». Si ce sa vezi ? Partenera mea se agata de mine, de spatele meu si-mi spune ca e o persoana fricoasa. Dar nu am simtit « frica » in ea. Nu m-am raportat la ea ca la o persoana care are la randul ei nevoie de mine pentru ca-i este frica. Cred ca ea ales sa spuna ca este o persoana fricoasa dar de fapt ca nu-i este absolut deloc frica nici de mine si nici de nimeni altcineva. Realmente devenise o persoana de care ar fi fost cazul sa-mi fie frica, mai ales ca psihopatii spun ceva – dar ceea ce fac nu are nici o logica in nici o situatie iar asta e foarte util intr-un exercitiu in care tema abordata este « frica ». Insa mie nu mi se parea corect ca nu lucreaza concret cu frica. Mi se parea ca triseaza. Daca tema e frica, nu e corect sa te eschivezi si sa abordezi exercitiul intr-un fel in care sa nu trebuiasca sa operezi cu frica vie din tine, cu acele lucruri care te fac cu adevarat sa ti se chirceasca inima in tine si sa-ti tremure picioarele pur si simplu.
Cel putin noi la Galati asa lucram. Asa am pus bazele cu prof.dr. Adriana Popovici. Cand incepeam un exercitiul de improvizatie in care sentimentul dominant care se crease era acela de frica, in momentul in care profesorul oprea exercitiul, studentii care au lucrat se asezau , facand eforturi evidente de revenire la punctul zero al exercitiului, de inchidere a ranii pe care au deschis-o si au lasat-o cu curaj sa sangereze pentru a vedea clar unde se poate ajunge si ce mai pot descoperi despre ei insisi. Ce simteam venind dinspre partenera de lucru de aici era orice altceva, dar nu frica. Nu am simtit nici o nevoie de a o proteja, de a o ajuta sa scape de frica asa cum de atatea ori am ajutat-o pe sora mea mai mica. Fara sa vrea, profesorul a ales o replica pe care puteam lucra extraordinar de bine amandoua si ar fi putut fi cu adevarat pedagogic pentru toata lumea si extrem de util pentru mine si partenera de lucru.
Exercitiul s-a incheiat in coada de peste. Am continuat zadarnic sa-mi alimentez frica. Speram astfel sa castig cu adevarat atentia colegei si dorinta ei de a ma proteja, de a ne uni si de a incerca sa luptam amandoua cu acest sentiment. In loc sa castig protectia colegei mele, m-am ales doar cu o agatare – nici macar disperata -de spatele meu, de imposibilitatea de a o desprinde naibii de acolo si de a o face sa ma priveasca in ochi si sa inteleaga ca trebuie sa colaboram daca vrem sa scapam de frica. Am dat din frica in disperarea de a o face sa primeasca in mod corect « frica » mea. Dar nimic.
Concluzia pe care a tras-o profesorul in urma acestui exercitiu, e ca sunt genul de actor care pune frisca, cireasa pe tort, infloreste lucrurile ca sa convinga. Tot timpul cand voia sa dea un exemplu de “asa nu”, amintea de expresia “firsca, cireasa” si se uita spre mine. A fost primul moment in care am regretat ca m-am incapatanat sa fac acest curs desi am avut de trecut o gramada de piedici pentru a ajunge la el.
Un exercitiu extraordinar insa mi s-a parut dialogul cu « criticul tau interior ». Fiecare student trebuia sa aduca o fotografie cu personajul care ii critica mereu- si daca e doar unul imaginar, sa deseneze unul, acel personaj care ii critica si pe care trebuie sa-l invinga de fiecare data. Apoi fiecare student era rugat sa iasa in fata, sa dea fotografia profesorului si sa dialogheze cu acel personaj- real sau fictiv. Efectul era fantastic. Deveneau cu adevarat organici.
Pentru mine a fost cu adevarat o problema sa-mi gasesc acest « inner critic ». Multi si-au gasit acest inner critic in mama lor. A fost prima data cand m-am felicitat pentru mama mea : nu m-a criticat niciodata. Nu a miscat un deget niciodata sa ma ajute , fiindca oricum nu avea cum. A avut o incredere totala in mine – si de multe ori am luat asta ca pe o nepasare totala din partea ei. Alte mame se bat cu Iadul insusi pentru copiii lor, sa zbat, cheltuiesc bani pentru pregatirea lor, se umilesc, pupa in fund, fac absolut orice pentru reusita copiilor lor. Mama mea nu a facut nimic niciodata. Iar tata nu a apucat. Si daca nu a facut nimic pentru mine, de ce m-ar fi criticat? M-a lasat in pace intotdeauna, nu m-a intrebat niciodata unde plec, cand ma intorc si de ce fac toate astea. Si nici nu s-a bucurat vreodata de vreun trofeu castigat. Nu a inteles niciodata la ce e bun. Era doar extrem de trista ca nu se alege nimic de capul meu. O singura data m-a intrebat cu toata seriozitatea : « De ce nu canti si tu… frumos ? » Mi-a frant inima. Dar am avut totusi puterea s-o intreb : « Cum adica…frumos ? » Nu mi-a mai raspuns. Ea doar nu intelegea scopul muzicii mele. Ar fi vrut probabil sa cant ceva care sa ma faca populara. Ea se uita adesea la posturile de muzica populara. In fine. Nu mi-o puteam alege pe mama inner critic.
Iar alte persoane nu mi le puteam alege pentru ca, desi stiu ca exista, nu ma afecteaza. Acele personaje sunt in general personaje pe care nu le respect. Si nu ca as fi lipsita de educatie. Nu ma poti face sa te respect doar pentru ca ma critici. Trebuie sa ai argumente credibile ca sa ma poti critica intr-un fel in care sa ma afecteze. Ori de « critici » nici un campion nu duce lipsa. Dar daca s-ar lasa afectati, nu ar castiga nici un trofeu, niciodata.
Am gasit in schimb o fotografie intr-o revista. O actrita (am uitat cum o cheama) care transmitea puritate, inocenta… perfectiune. O tanara pe care o alegi comandanta de detasament, un exemplu pentru toti ceilalti, o tanara de o frumusete naturala absoluta, cu parul lung, des si carliontat, tanara perfecta care ia premiul intai, care e favorita tuturor…pe care nu ti-o poti imagina macar cu tigara in gura, cu un pahar in mana dansand beata la o petrecere cu colegii – dar in acelasi timp de o popularitate incontestabila. Am incremenit in momentul in care am vazut acea fotografie. Si am hotarat ca asta e critical meu interior. Ani de zile aceasta persoana m-a manipulat in permanenta. Ea m-a facut sa ma las de fumat, ea m-a facut sa-L privesc pe Dumnezeu cu alti ochi. Ea m-a facut sa las rockul si blugii rupti in urma, sa incerc sa fiu ca ea. In fotografie tanara respectiva isi rezemase obrazul in palma, privindu-ma cu expresia : « Ce-o sa ma fac cu o neastamparata ca tine ? oricat m-as stradui, imi va fi imposibil sa te conving sa fii ca mine daca vrei sa se aleaga ceva de viata ta.»
Am vorbit indelung cu ea in timpul exercitiului pe care l-am facut si eu la randul meu chiar in ultima zi a acelui curs si am avut tot felul de revelatii in timpul acestui dialog. Profesorul insa m-a oprit, m-a rugat sa iau o foaie si un creion si sa desenez totusi un personaj negativ din inchipuirea mea, sa ma gandesc la cineva care ma critica si pe care il consider dusmanul meu. M-a surprins foarte tare. Nu vedeam utilitatea acelei cereri. De ce sa fac asta ? Nu ma ajuta cu nimic in lucru, astfel de personaje exista dar nu ma afecteaza. Daca ar fi reusit sa ma afecteze,nu as fi castigat nimic , niciodata. Profesorul a insistat totusi sa ma gandesc bine, altfel as fi prima persoana din lume care nu are un astfel de critic. Am desenat unul din personajele care mi-au facut probleme in drumul meu artistic. Apoi am vorbit cu el. Repet insa, fara nici un folos din punctul meu de vedere. Profesorul m-a oprit din nou si mi-a spus sa zic intr-o fraza adevarul despre mine. Am spus ca adevarul despre mine e ca nu am stiut sa fiu suficient de vicleana si de a-mi vedea interesul pentru a fi o castigatoare si de a fi acceptata de sistem. Concluzia Profesorului « You’re a liar ! » Si toti ceilalti au aprobat din cap.
Nici nu am stiut la ce sa ma gandesc mai intai… Primul gand care mi-a venit in cap a fost : oamenii astia cred ca sunt o psihopata care se simte bine spunand ca nu am fost acceptata de sistem pentru a ma da grozava in fata lor. Deci aceste persoane cred ca am venit aici sa ma dau mare victima ca sa ma simt bine si sa-l impresionez in special pe professor, poate-poate se alege concret ceva de cariera mea de actrita . As fi putut alege sa ma apar, dar acuzatia era atat de grava incat as fi ajuns sa lovesc verbal atat de dur incat cu siguranta am fi ajuns fata in fata cu acest profesor intr-o instanta judecatoreasca. Si de ce sa ma apar la urma urmelor ? L-am lasat sa vorbeasca. Nu mi-am mai dorit decat sa spun si eu monologul in fine si sa incheiem prostia asta. Mi-a cerut in sfarsit sa sa spun si monologul.Am spus monologul, dar nu mi-a iesit asa cum trebuia. Eram mult prea afectata de momentul anterior. Am plans. Si nu ar fi trebuit sa plang. Am plans doar ca IAAAR am pierdut timp pretios , punandu-mi speranta in oameni care sprijina arta pura , asa cum imi pusesem speranta cu patru ani in urma in Folk You. Am devenit tinta criticilor profesorului si nu pentru asta venisem acolo, nu pentru asta cheltuisem bani pe gazda, taxa de participare, masa si aventura de a trai sub acelasi acoperis cu doi straini cu care nu alegi sa traiesti decat daca nu ai de ales. Am ales sa ascund dezamagirea in adancul sufletului si sa ma las umilita , fiindca orice as fi spus oricum nu as fi convins pe nimeni. Nimeni nu mi-ar fi dat mie dreptate si sa-l supere astfel pe profesor. Stiam ca nu mi-a iesit exercitiul si ca nu trebuia sa plang – si din nou profesorul m-a dat exemplu ca « plangacioasa » inutila- recunosc, mi-a fost cumplit de greu sa lupt cu lacrima in acel monolog, situatia data, realitatea momentului erau infinit mai coplesitoare decat situatia si punctul de vedere pe care ar fi trebuit sa le apar in monolog.
Care e scopul acestui articol ? Nu sa ma dau victima si sa va impresionez cu esecurile mele… Nu vreau sa-mi dati dreptate. Vreau doar sa vedeti punctul meu de vedere. Nu m-am considerat niciodata o victima. Am ales sa lupt de fiecare data. Sau sa parasesc grupul atunci cand simteam ca nu gasesc sprijin in ceea ce-mi doresc sa fac. Grupul « Evanescence » au declarat ca au fost hotarati sa faca muzica pe care o simt, fara sa faca nici un compromis pentru a se adapta la industria muzicala. Ei au avut mai mult noroc decat mine.
Am primit nenumarate mesaje de la prieteni mai vechi – de care am si uitat ca exista dar care nu m-au uitat si au ramas admiratori sinceri ai muzicii mele. Acestia au tinut sa-mi aminteasca cine sunt si ca e prostie sa uit vreo secunda acest lucru doar pentru ca un anumit grup de « cunoscatori » au vrut sa ma faca sa uit ce am realizat pana acum. Daca va fi sa mai urc vreodata pe scena , o voi face doar daca voi simti cu adevarat ca merita si daca vor fi respectate conditiile mele si, mai ales, cota mea artistica.
Iar actorie… nu stiu. Cand am hotarat ca vreau sa fac cursul acela de actorie, am avut un feeling ca, in sfarsit, voi gasi un grup unde sa pot redescoperi bucuria de a juca. Ce am descoperit insa e ca e greu de crezut ca voi gasi vreodata o posibilitate de a face cu adevarat arta actoriceasca. Si daca nu e arta – ci doar acel mestesug actoricesc pomenit de Stanislavski, de ce sa pierd timpul ?
