rock me like an offroad driver

 O poiana de aproape un km…pe trei sute de metri, valurita…acoperita cu fan din care rasareau cand cate un val de branduse…cand ghiocei…, fiind traversata de un paraias care o facea usor mlastinoasa din loc in loc. Intr-un capat al ei se vedeau voluntarii dintr-un club ecologic din Baia Mare, impartiti pe randuri cum plantau puieti de brazi. Poiana se termina intr-o panta dupa care padurea de brazi se continua maiestuoasa, iar brazii din margine pareau ca privesc multumiti si plini de recunostinta catre sepcutele verzi ale voluntarilor care plantau de zor, radeau , vorbeau, plini de o energie sanatoasa care ma facea sa-i privesc uimita. Mai rar oameni care sa munceasca voluntar cu atata chef.  

M-am asezat pe un damb , mi-am proptit barbia in pumni si am inceput sa ma uit in gol… si sa tresar usurata cand si cand… « E prea frumos. Sunt o biata pacatoasa, nu am facut nimic in ultima vreme ca sa merit asta.” Sau poate doar faptul ca am ajutat la plantatul unor puieti sa fie rasplata ? Poate…

Trecuse de ora pranzului, se apropia finalul activitatii pe ziua respectiva, implicit ora mesei. Si linistea padurii , intretaiata de ciripitul pasarilor a tresarit , sfasiata de un zgomot mai intai de nedescifrat , apoi din ce in ce mai clar, smulgandu-mi un zambet : vin « fiarele » cu mancarea !

Motoarele bestiilor 4×4 se aud ca un uragan care se apropie amenintator , apoi poiana deschide drumul primei Toyota Land Cruiser urmata de alte doua … pline de noroi. Voluntarii opresc lucrul,( era pe terminate demult, se puteau opri oricand dar…nu se puteau abtine sa mai faca ceva) si ne apropiem cu totii de capatul celalalt al poienii sa ne ostoim foamea (aerul acela curat iti dadea o foame sanatoasa in care banala ciorba de perisoare sau tocana de carne ti se pareau adevarate delicatese)

Drumul pana in poiana il facusem pe jos. Cand am ajuns in poiana aveam un bocanc si un picior pana aproape de genunchi plini de noroi si m-am descaltat in picioarele goale, cautand in jur ceva sa dau namolul jos de pe bocanci. Mi s-a parut insa ca aud motor de masina turata la maxim si ridic privirea :una din  Toyotele Land Cruiser isi face intrarea in poiana si franeaza exact in dreptul meu ! pana sa-mi regasesc cuvintele, soferul masinii (simpatic foc) da geamul jos si ma intreaba cu politete « Nu va suparati, pe aici e drumul spre Sapanta ? »

Am ramas cu gura cascata ca in reclama. Fir-ar ! Mai bine aveam rabdare sa porneasca masinile si ma luam si eu dupa ele ! Cu siguranta au venit pe un alt drum mai batatorit si mai uscat ca cel pe care am venit eu ! Am ras de poanta si am privit si restul de patru masini de teren cum vin una dupa alta cu echipamentele si o parte din voluntari.

Revin la masa de pranz. Trei Toyota plecasera dupa mancarea facuta de o firma de catering si acum voluntarii de asezasera la rand sa li se puna in recipiente specifice mai intai o supa de pui , si apoi tocana de carne …cred ca de porc. Mancare gatita, banala…dar acolo in varf de munte mi se parea asa de bunaaaaa… Stateam cu totii pe iarba si mancam si ma minunam « Doamne, ca buna mai e… » Am ramas linistiti dupa masa dupa care coordonatorul intregii actiuni, Silviu Bulugioiu, si-a reluat rolul si a pregatit defluirea voluntarilor. Ma pregateam deja psihic pentru un traseu de coborare, cand colega mea de camera, Andreea plonjeaza spectaculos si cade drept in nas ! Am ramas toti masca si am sarit s-o ajut sa se ridice, dar pe cat de brusc a plonjat pe atat de repede a fost in picioare ! nici nu stiam daca sa rad sau s-o compatimesc, oricum eram linistita ca nu patise nimic… Am pufnit insa amandoua in ras ca prea fusese tare faza. Cert era ca resimtea pe undeva cazatura si era usor speriata. Fara nici o alta vorba a decis : inapoi vreau sa mergem cu masina. Si s-a dus cu dunga la coordonatorul Silviu Bulugioiu, cel cu care de altfel veniseram  din Bucuresti si la care eram « abonate » in mod automat ori de cate ori se punea problema sa ne deplasam cu masina. As fi vrut sa ma intorc tot pe jos dar bocancii mei nu mai puteau fi incaltati, erau full de noroi iar cizmele de cauciuc nu erau indicate la un traseu de coborare. Asa ca desi as fi avut chef sa merg tot pe jos si la intoarcere , am hotarat sa merg si eu cu masina.

M-am urcat in fata. Un prieten m-a privit zambind , s-a apropiat si mi-a spus sa-mi pun centura. I-am zis ca Silviu Bulugioiu nu-mi ceruse niciodata sa-mi pun centura insa el a insistat ca e bine s-o pun , totusi. Am pus centura, ridicand din umeri. Silviu Bulugioiu s-a asezat la volan si mi-a cerut sa intind picioarele ca sa ma pot sprijini cu talpile bine proptite la nevoie. Ok, am intins picioarele. In spate au urcat Andreaa cu alte doua fete,  Laura Pascu  , PR-ul intregii actiuni si prietena care m-a invitat in acest proiect s-a urcat isi ea intr-o masina , s-au umplut si celelate masini, erau incarcate materialele, sacii de gunoi strans cu grija din urma noastra. Eram gata de plecare. Muream de curiozitate sa vad pe unde au venit masinile, pe unde as fi putut sa vin si eu pe jos, fara sa ma namolesc in halul ala… Cu siguranta trebuia sa fie alt drum.

Aham… Wrong ! Toyota al carei sofer facuse gluma cu Sapanta a luat-o inainte si imediat dupa ea, noi. Si am descoperit cu respiratia taiata ca ne intorceam pe exact acelasi traseu pe care eu il facusem pe jos ! Ceea ce urma sa se intample era primul meu contact cu sportul offroad! Masina in care venisem de la Bucuresti nu era doar o masina de teren, era o masina echipata cu minutiozitate pentru competitii offroad iar cel din stanga mea nu era doar un sef coordonator priceput si un bun sofer ci un excelet conducator de Toyota Land Cruiser, gata oricand sa concureze intr-o competitie offroad, alaturi de cei mai priceputi practicanti ai acestui sport din Romania ! Mi-am intors ochii de la el si am privit in fata. Si am mai apucat sa zic « Oh… my God… » si am amutit.

Ce a urmat m-a umplut de o senzatie covarsitoare. Trei minute de live la Eurovizion erau joc de glezna fata de ceea ce simteam acum cand Toyota cobora curajoasa de-a dreptul prin paraul din ce in ce mai mare pe care eu il fentasem, sarind gratios de pe o piatra pe alta. Priveam catre Toyota dinaintea noastra, observam pe unde o ia, halul in care se inclina si inghiteam in sec la gandul ca o sa trecem si noi pe acolo. Soferul nostru insa n-avea nici un stres. Deci nici unul. Se simtea ca pestele in apa, manuind volanul cu o maiestrie care m-a lasat masca. Iar masina il asculta supusa, maraind salbatic cand stapanul ei calca pedala pana in podea pentru a spinteca o portiune mai mlastinoasa si mai neamblanzita, improscand noroi in laturi ca un taur intr-o arena mlastinoasa.Soferul nu mai era doar un sofer, era un adevarat toreador artist. Artist prin cultura cu care ma uimise tot drumul din Bucuresti in muntii Maramuresului, prin talentul de organizator, coordinator, putere de comunicare, convingere si revolta fata de crima care se produce cu taierea fiecarui copac si al gunoaielor pe care le face romanashul nostru picnicaret! Mi se paruse mie un sofer bun la venire dar acum se inaltase la km altitudine deasupra imaginii initiale! Nu ca nu l-as fi apreciat inainte de asta dar nu as fi crezut ca e un adevarat maestru , pastrandu-si sangele rece pe un asemenea traseu si ca masina aceea mare si brutala il asculta, maraind salbatic, zburand peste hartoape, butuci rasturnati, crengi, baltoace…inclinandu-se nefiresc de mult (am jurat de cateva ori ca , gata, ne rasturnam !), huruind salbatic cand stapanul ei calca pedala pana in podea pentru a-l scoate din incurcatura…

« Ce-ai, Marie ? Ai emotii ? »

Siviu Bulucioiu ma privea de parca tocmai depasise o masina pe sosea si eu ma miram de asta. Ma uitam la el cu o expresie care nu ma indoiesc ca trada un IQ prabusit iremediabil sub limita normala. El continua traseul intr-o atitudine de banalitate. Mesteca guma, ma-ntelegi ?! iar eu aveam inima in stomac. I-am spus ca nu sunt chiar relaxata dar ca e evident ca stie ce face iar asta ma mai linisteste.

« A,da ? Pai hai sa ma sperii si eu un pic ca sa fie treaba buna »

Si a inceput sa se poarte de parca s-a urcat o bunicuta la volan si a intrat in panica »Vai, pietroaiele astea… cum sa trec peste ele…Aoleu, cum cobor eu de aici , am rau de inaltime…Vaaaaaiii !!! se rastoarna masinaaaa !!! vai, cum o dau la loooc… » iar noi fetele radeam si tipam la faze extreme…treceam de la agonie la extaz, incheind cu un Yupiiii !!! cand Toyota a trecut in zbor din damb in damb, aterizand apoi intr-o curba pe care stapanul ei a luat-o tragand tare de volan, aruncand un val de noroi in prapastie. Nu mai apucam sa vad ce minunat de frumoasa e natura din jur, nu mai apucam sa ma mir de peretele de stanca pe langa care zbura Toyota, aterizand proptita intr-o roata din fata, apoi cazand la loc pe toate patru, regasind echilibrul, apoi cabrandu-se si plonjand mai departe , scuturandu-se ca un mustang naravas, spumegand de efort dar nechezand de bucurie…

Am ajuns la baza muntelui, la locul de unde am urcat pe jos, si mi-am intors capul spre sofer. Mi-am dat seama ca e pentru prima oara in viata mea cand am capatat o incredere absoluta in cineva. Dar atitudinea lui a revenit la cea de organizator. A dat cateva indicatii dupa care am luat-o din loc catre Lostrita, pensiunea unde erau cazati organizatorii. Inca eram puternic impresionata de cele traite cand colega de camera, Andreea imi da informatia : « asta e ceea ce inseamna offroad… »

Am ajuns la Lostrita si m-am dat jos din masina. Fara sa exagerez, am avut senzatia ca am coborat din avion. Am privit masina: era plina de namol dar ii statea atat de bine. Ca un cowboy caruia ii sta mult bine in blugi murdari de noroi si praf decat in costum Armani. Imi venea s-o mangai si s-o pup « Bravo, fata… » M-am multumit insa sa las organizatorii sa isi incheie ziua , sa hotarasca ce mai e de facut. M-am indreptat spre pensiune hotarand mecanic sa fac o baie, ma simteam imbacsita de praf. Am aruncat insa o privire in urma. Masinile de teren stateau aliniate, pline de noroi iar soferii lor mi se pareau acum ca niste zen masters. Desi vorbeau, radeau, calmi , relaxati ca inainte. Erau aceeasi. Constienti de valoarea lor, intr-o atitudine prieteneasca, deschisa, modesta, calma. Mi-am continuat drumul zambind. Imi venise o replica din BUG Mafia : « Maxim respect ! »