Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘1’ Category

Ce mai fac? Mersi bine :))

V-am lasat fara povesti o perioada. Am primit o gramada de mesaje pe Facebook vizavi de articolul „Mea Culpa” si cele cateva care au mers cu el. Am fost intrebata de ce am sters articolul.L-am sters pentru ca efectul pe care l-a avut nu era cel dorit de mine. Comentariile facute de patru persoane mi-au lasat un gust amar. Ciudatenia cea mare e ca nu ati comentat pe blog, mi-ati scris separat… E ciudat, de ce trebuie sa-mi scrieti mie? De cine va e frica, dragii mei? Daca mie nu mi-e frica de ce credeti ca nu imi e? Pentru ca innecatului nu-i mai este frica de apa? Credeti si voi ce s-au straduit unii sa ma faca sa cred  , spunand ca sunt singura mea spectatoare, ca nu sunt in stare sa umplu o sala si alte rautati?… Atunci de ce am atatia prieteni pe Facebook? Doar pentru ca acestia vor sa faca  networking? Asa credeam si eu la inceput si nu ma deranja ideea. Dar mesajele?…

 Marea voastra intrebare ramane:de ce sa nu mai slujesc folkului? De ce ma las influentata de parerea a patru persoane?

 E o decizie inteleapta sa nu mai slujesc folkul pentru ca e singura zona in care unii improasca cu noroi iar cei care te iubesc tac malc. Iar cand se intampla o nedreptate… nimeni nu se revolta. Nici colegii de breasla, nici publicul.  Retragerea mea nu face rau nimanui. Pur si simplu nu mai e crucea mea. Nu mai era demult…

 Imi pare doar rau ca nu ii vad pe scena in recital pe preferatii mei. Pe cei pentru care am intrat in proiectul Folk You de fapt.Oameni ca ei nu se baga in seama cu tupeu, sunt vulnerabili, iar colegii de breasla se pricep foarte bine sa le planga de mila.

 Tot ce am realizat la Mamaia cu ceva ani in urma a fost biletul meu de voie catre industria muzicala romaneasca. Am fost ca un cetatean roman care a castigat la loteria vizelor dar s-a incapatanat sa ramana in tara. E timpul sa simt ca sunt o cantautoare de inalta cota artistica.

 V-am povestit cum a fost la preselectie la Mamaia? Am avut niste emotii… Eu eram o vocalista autodidacta formata in festivaluri de folk. Era in 2003, iar eu ma formasem ca artista „as” folk intre anii 1995-1999.( Artistii „as” erau pentru mine aceia care isi castigasera acest „statut” avand cel putin trei trofee castigate in tara. Cand mergeam la un concurs folk  – aveam efectul „s-a dus trofeul, a venit Maria”, efect care nu putea fi combatut decat de prezenta altui as- si abia atunci lupta devenea interesanta.)  la Mamaia insa aveam handicapul de a nu fi absolventa de scoala de arta ca toti ceilalti candidati la sectia interpretare a festivalului Mamaia. Ma gandeam cu realism ca fiecare mare oras al Romaniei are o scoala de arta care da anual absolventi talentati, majoritatea dintre ei cu experienta de concurs formata din timpul festivalurilor pentru copii. Eu ma calisem in concursuri de folk avand exemplu pe folkisti contemporani precum Catalin Ungureanu, Ovidiu Mihailescu, Cristi Dumitrascu… Oameni pe care eram convinsa ca nu-i voi ajunge niciodata din urma. Dar acum dadeam fata cu realitatea. Cu acesti vocalisti trebuia sa ma bat daca voiam sa fiu cineva in tara asta. Stateam in asteptare intr-unul din studiourile Prima Tv, intr-o cladire alaturata se dadea preselectie pentru Star Factory. Era acolo inclusiv actuala…Noemi, in forma ei initiala  🙂 . Fie si numai faptul ca eram acolo si imi asteptam randul pentru a convinge ca sunt o vocalista demna de bagat in seama si tot era ceva. Imi doream foarte mult  sa castig preselectia pentru ca in acest fel dadeam credibilitate mai mare genului folk care nu are o scoala oficiala. Odata admisa, normal ca, din reflex, am dorit sa castig locul intai. Am castigat preselectia dar nu am luat locul intai – si nu mi-e rusine. A fost castigat de Razvan Crivaci (nu stiu cum se scrie corect J ) si tot el a luat si trofeul in acel an – lucru extrem de rar , de obicei era castigat ori de cineva de la creatie, ori de cineva de la slagare. Dar m-am scos anul urmator. M-am batut cu cei mai bine cotati compozitori ai Romaniei si am castigat si aceasta preselectie. Iar in concurs am luat cel mai important premiu al vietii mele.

 Sa-mi explice si mie cineva de ce nu mi-am vazut eu de treaba mea si m-am intors iar la folk? Nu-i nevoie, mi-am adus aminte zilele trecute. Un moment penibil care m-a facut sa ma intreb carui gen apartin eu de fapt.  Eram la machiaj la Eurovizion 2005 cand am concurat cu „Learn to Say Good-bye” si a intrat Moculescu si a aruncat o urare „Mult noroc!” apoi m-a vazut pe mine si a precizat „…vocalistelor…” M-a demoralizat foarte tare. Sunt foarte impresionabila. Am cantat foarte slab in concurs, imi pierise toata forta. Omul acela poate nu stia ca imi castigasem prestigiul de vocalista participand la concurs la Mamaia cot la cot cu vocalisti antrenati in scoala de arta.

 E tarziu acum sa mai arat cu degetul la x sau la y. Trebuie sa stiti ca imi place foarte mult muzica. Asta e ceea ce ramane in picioare. E greu de crezut ca o sa apuc sa-mi mai vad favoritii in concert. Majoritatea s-au imprastiat in toata lumea pentru ca nu exista solutii pentru folkistii care nu se pot promova singuri. Dar sunt baieti mari, o scot ei pana la capat…

 Carui gen voi sluji? Am intentionat sa devin solista de gotic. Am vocea si forta necesara pentru a fi o foarte buna solista de gotic a acestei tari. Poate singura. Dar nu… Sau nu deocamdata. In astfel de proiecte e mare nevoie de o trupa pe masura. Tarja Turunen, Sharon de la Within Temptation sau Ann Lee n-ar fi cine sunt daca nu ar fi existat forta trupelor „Nightwish”, „Evenescence” sau „Within temptation”…

Ce trebuie sa stiti e ca vreau sa recuperez timp si sa-mi  ascult piesele adaptate la secolul 21.  Sa exist in industria muzicala romaneasca. Sa pun la bataie toata priceperea mea de compozitoare dar mai ales de artist-interpret cu scoala de actorie la bord. Fara imagine , fara videoclip totul mi se pare absolut inutil.   Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu promovata printr-un videoclip si abia astept sa-mi pun in valoare si talentul actoricesc.Am mare noroc ca dau bine pe sticla, ca ma iubeste camera. Sunt foarte aproape de a-mi vedea visul cu ochii si sper sa va bucurati la fel de mult alaturi de mine (aceia care chiar va bucurati pentru mine…)

Poate voi da cand si cand mici concerte cu chitara. Dar va fi in regim „members only”…

Read Full Post »

provinciala

  Am sa va mai povestesc cate ceva despre familia mea. Parintii mei s-au nascut in comuna Independenta , Galati. S-au casatorit, apoi s-au mutat la oras unde tatal meu s-a angajat sudor si mama asistenta medicala.

In copilaria mea nimic nu ma bucura mai mult decat sa merg la „tara”. Chiar daca acolo  intotdeauna eram tinta ironiilor verisorilor mei . Se amuzau teribil de apucaturile mele de oraseanca, felul in care mancam (cu furculita, nu cu mana), felul in care ma imbracam, felul in care ma jucam, felul in care vorbeam… Aveam acelasi sange si totusi faptul ca fusesem crescuta la bloc, educata la cresa, camin, gradinita, totul se reflecta in felul meu de a fi. Imi era tare greu sa nu ma fac de ras cand ma jucam cu ei. Toti fara exceptie erau premianti la scoala  iar eu ii tachinam, spunandu-le  ca nu e mare branza sa fii premiant la tara.

Dar una din matusile mele s-a mutat la un moment dat la oras. Iar fiicele ei au avut ceva de munca pentru a-si demonstra clasa fata de colegii lor oraseni care le-au primit cu indulgenta, sunt din „provincie”, nu trebuie sa se astepte la prea mult de la ele, chiar daca au fost premiante acolo. Nu au luat zece din prima. Intr-adevar era ceva mai mult de munca pentru asta la scoala din oras. Dar l-au luat in cele din urma. Amandoua erau (si mai sunt) frumoase foc – si destepte tot foc. Le-au dat alinierea tuturor si au fost desemnate in scurt timp comandante de clasa. Nu asta isi doreau neaparat. Era in natura lor sa studieze, sa stie tot . Iar cei din jur au incetat cu ironiile si le-au iubit pentru ca pur si simplu nu se putea altfel. Au fost admise ulterior la cel mai bun liceu din Galati LVA. Apoi cea mare a fost admisa la o facultate din Galati iar cea mica la o facultate de psihologie din Cluj, apoi s-a transferat la Bucuresti pentru ca acolo studia si prietenul ei. A terminat cu zece, a luat masteratul cu zece, a facut o specializare in Franta si acum s-a angajat acolo (au furat-o francezii pe loc).

A fost meritul fetelor– dar si al familiei. Matusa mea s-ar fi luptat si cu iadul pentru ele. Si cand credea ca a terminat cu facutul pachetelor pe care sa le puna la trenul de Bucuresti (verisoara mea pur si simplu nu avea cand sa gateasca), a luat-o de la capat, doar ca nu pune pachetele la trenul de Bucuresti, ci la cel de Tg. Mures : fratele cel mic al celor doua verisoare studiaza medicina acolo. E de necrezut cum zboara timpul…

Toti verisorii mei au studii superioare. Toti sunt foarte populari si foarte performanti la locul de munca. Asta imi doresc si eu doar ca ma descurc cam greu fiindca atmosfera din familia mea nu e foarte incurajatoare dar principalul e ca nu renunt – si asta e tot ce conteaza, nu?

 PS: daca talentul meu scriitoricesc nu se ridica la nivelul talentului meu muzical – asta nu inseamna ca trebuie sa incetez sa scriu pe acest blog, nu? Atat cat ma pricep cred ca e suficient sa mai stam la povesti din cand in cand – si imi place cand imi povestiti si voi chestii asemanatoare. sper sa nu fiti foarte dezamagiti unii dintre voi care veti constata curand ca nu mai slujesc folkului, macazul se schimba doar ca stil interpretativ, putem ramane prieteni in continuare.

Pup la voi…

Read Full Post »

Julia Child – o femeie inalta

Am vazut filmul “Julie and Julia”. Si mi-am amintit ca sunt o femeie foarte inalta care traieste intr-o societate de oameni scunzi. Sau cel putin in medie cu 20 de centimetri mai scunzi. Am facut adesea exercitii de indreptare a coloanei fiindca in permanenta aveam tendinta sa ma aplec, sa fiu la inaltimea lor, sa fiu una de-a lor de fapt.

Dar nu-mi sta bine cu cocoasa. Si , asa cum spunea un profesor, de ce sa ma aplec eu ? Straduiti-va voi sa ajungeti la mine.

Femeile inalte sunt alta specie. NU m-am agitat niciodata pentru nimic fiindca …eram sus deja. Femeile scunde sunt ca niste pechinezi agresivi si frustrati, ascunzandu-si printre dinti maraitul revoltat si dorinta disperata de a reusi (au un succes fantastic la barbatii inalti). Nu va suparati, fetelor. Meditati pe faza asta . Oricum nu va pot convinge sa va relaxati : relaxarea te ajuta sa judeci limpede si sa gasesti solutie , oricat de greu ar parea de gasit aceasta solutie.

Am recunoscut multe trasaturi caracteristice mie si multe adevaruri dureroase despre o femeie inalta. Insa oricat de tare s-ar fi straduit soarta pana acum sa ma darame psihic, nu mi-a omorat niciodata entuziasmul. Si stiu sigur un lucru : nimeni nu a trecut prin viata mea fara sa aiba un moment de maxima bucurie alaturi de mine, fara sa fi invatat ceva, fara sa se mandreasca cu ceva.

E fantastic totusi cum Julia Child a reusit sa devina un model pentru cineva care nu mai spera  sa ajunga cineva – cand toate prietenele ei erau ditamai femeile de afaceri, iar ea (Julie) doar o simpla angajata. Si eu mi-am dorit sa fiu un model. Sa demonstrez, sa conving ca nu Monica Columbeanu e visul unei adolescente in Romania. Dar m-am invartit prea mult printre pechinezi.

Si eu am un pechinez. E barbatul casei, va rog frumos. E Tzontzonel, e un exemplar dragalash foc si e foarte, foarte rau, sa stiti, daca se enerveaza va mushka ! Si va latra cu un latrat specific catelushilor de talia lui dar lui nu-i pasa , sa stiti. Fireste ca daca i-ati tranti doua picioare ar zbura, oprindu-se pe perete de unde s-ar prelinge buimac, gandindu-se amarat ca e o lumea rea… dar e un dragalash si e al nostru.

E fantastic cum poate modifica un catelus un om in toata firea. Mama de exemplu. Nu ii spune niciodata pe nume, nu am auzit-o niciodata spunandu-i « Tzontzonel ! ». Cand il cheama ii spune “Catzelushuuuuu” si el vine rapid ca stie ca il scoate la plimbare. Mama mea, sa iasa cu catelusul la plimbare. Daca mi-ai fi spus asta acum trei ani, m-as fi tavalit de ras. Si totusi , iat-o ! Ba am vazut-o plimbandu-l si in brate pe afara. Am ramas trasnita « De ce il duci in brate ?! » Mi-a raspuns serioasa « A obosit, il dor picioarele… » L-am privit iar el si-a mutat privirea in alta parte. Si mie imi mai face figura si se opreste, proptit pe toate picioarele dar eu il stiu  de shmecher si-l trag, hotarata : « Hai, lasa vrajeala ! » Si , bineneteles ca isi continua drumul, n-are nici pe dracu. Dar mama nu mai poate dupa el si o prosteste sa il ia in brate si sa-l duca in brate pana acasa. Scarba asta de pechinez !

Mda. N-am nici o concluzie de tras. Doar ca filmul, pe langa toate aceste ganduri , mi-a dat, fireste o pofta grozava de gatit. Iar azi mi-am petrecut dupa amiaza revazand filmul in timp ce gateam o ciulama de pui cu mamaliguta. Si mi-am amintit ca am invatat sa gatesc ciulama de la mama unui fost prieten care avea la randul lui o catelusha pechineza. E foarte cool sa primesti sfaturi la telefon in timp ce gatesti, cu incheierea, « Stai linistita, nici eu nu stiam sa gatesc pana sa ma marit… » Of. Un lucru e sigur : toate mamele prietenilor mei m-au adorat. Normal. Cine nu-si doreste o nepotzica  inalta , frumoasa si care sa cante la serbari, poate la Mamaia copiilor, nu ? (Ok, that was stupid…)

Read Full Post »

Pentru cei care nu au rabdare

… mi s-a sugerat discret ca am articole cam lungi si…lumea nu prea mai are rabdare sa citeasca in ziua de azi. Sincer, articolele nu sunt chiar pentru toata lumea. Desi e indicat sa creezi pe intelesul tuturor.

De altfel nici nu am pretentii de la toata lumea. Un blog e tot un fel de iesire la scena, numai ca blogul meu nu e tocmai ca un jurnal…nu scriu chiar tot ce-mi trece prin cap. Blogul mi s-a parut conceput pentru a fi descoperita o alta latura a personalitatii tale. Dar cred ca ar trebui sa imi vad mai degraba de cantat. Asta e ceea ce trebuie sa ma preocupe: cantatul.

Oricum, sper ca nu v-am oripilat pe cei care ati trecut pe aici…

Read Full Post »

Arta sau compromis?

Va povesteam de acel curs de actorie… De anumite exercitii facute acolo pe care le-am abordat exact asa cum inteleg eu ca trebuie practicata actoria. Din prima zi de cand am facut un exercitiu am fost catalogata drept actrita-care-pune-frisca-si cireasa-pe-tot-ceea-ce- creeaza.

 Hai sa va descriu exercitiul : toti studentii stau in cerc. Profesorul alege doi actori care vin in centru. Profesorul alege o replica. Cei doi trebuie sa si-o spuna unul altuia , fiecare cu scopul de a-l convinge pe celalat -dar si pe noi cei de pe margine – ca are dreptate. Se declara castigator cel mai convingator dintre cei doi.

Primii au fost doi baieti. Replica « Sunt cel mai bun actor ». Cei doi au inceput exercitiul , fiecare repetand replica tot mai inversunat, tot mai hotarat sa castige. S-a ajuns la tipete, urlete…pana cand profesorul a spus stop. Nu s-a spus in cuvinte castigatorul, cei de pe margine hotarau singuri cine a castigat. Urmatoarele , doua fete, au primit replica “Sunt o persoana plina de viata”. Fetele au spus replicile tot mai viu, tot mai exuberant, toti cei de pe margine eram convinsi ca cele doua fete sunt, intr-adevar pline de viata…

Mi-a venit si mie randul. Replica :« Sunt o persoana foarte fricoasa ». Am ales ca motivatie interioara ca fata din fata mea sa fie o persoana care sa-mi ceara sa intru intr-o casa in care e un om bolnav psihic, pe care sa-l conving sa o lase in pace pe sora mea. E ceea ce ma sperie cel mai tare- faptul ca sora mea ar putea pati ceva, ca cineva ar putea profita de starea ei si ar putea s-o raneasca iar eu sa nu pot sa fac nimic s-o ajut. Am vrut sa lucrez pe rana deschisa si hotarasem sa vad cat de departe pot ajunge cu asta. Si, continand acea situatie, am spus replica »Sunt o persoana fricoasa ». Numai ca partenera de lucru nu a incarcat nimic din ceea ce-i spusesem eu. Parea ca replica s-a izbit de un perete de beton si tot ceea ce vrea ea din acest exercitiu e sa spuna replica respectiva la randul ei – si mai « speriata » decat mine. Ca intr-un exercitiu de amatori, nu de actori . Ori eu aveam impresia ca ne aflam intr-o clasa de actori care se specializeaza cumva, nu intr-o clasa de studenti de anul intai care o iau de la zero.

Am continuat cu acelasi scop de la inceput « sunt o persoana fricoasa », pastrand starea de spirit a unei persoane careia i se cere sa opereze cu un psihopat care o tine pe sora mea in captivitate iar eu nu pot intra sa o scot de acolo si insist ca acest lucru trebuie sa fie caut de profesionisti pentru ca eu chiar « sunt o persoana fricoasa ». Si ce sa vezi ? Partenera mea se agata de mine, de spatele meu si-mi spune ca e o persoana fricoasa. Dar nu am simtit « frica » in ea. Nu m-am raportat la ea ca la o persoana care are la randul ei nevoie de mine pentru ca-i este frica. Cred ca ea ales sa spuna ca este o persoana fricoasa dar de fapt ca nu-i este absolut deloc frica nici de mine si nici de nimeni altcineva. Realmente devenise o persoana de care ar fi fost cazul sa-mi fie frica, mai ales ca psihopatii spun ceva – dar ceea ce fac nu are nici o logica in nici o situatie iar asta e foarte util intr-un exercitiu in care tema abordata este « frica ». Insa mie nu mi se parea corect ca nu lucreaza concret cu frica. Mi se parea ca triseaza. Daca tema e frica, nu e corect sa te eschivezi si sa abordezi exercitiul intr-un fel in care sa nu trebuiasca sa operezi cu frica vie din tine, cu acele lucruri care te fac cu adevarat sa ti se chirceasca inima in tine si sa-ti tremure picioarele pur si simplu.

Cel putin noi la Galati asa lucram. Asa am pus bazele cu prof.dr. Adriana Popovici. Cand incepeam un exercitiul de improvizatie in care sentimentul dominant care se crease era acela de frica, in momentul in care profesorul oprea exercitiul, studentii care au lucrat se asezau , facand eforturi evidente de revenire la punctul zero al exercitiului, de inchidere a ranii pe care au deschis-o si au lasat-o cu curaj sa sangereze pentru a vedea clar unde se poate ajunge si ce mai pot descoperi despre ei insisi. Ce simteam venind dinspre partenera de lucru de aici era orice altceva, dar nu frica. Nu am simtit nici o nevoie de a o proteja, de a o ajuta sa scape de frica asa cum de atatea ori am ajutat-o pe sora mea mai mica. Fara sa vrea, profesorul a ales o replica pe care puteam lucra extraordinar de bine amandoua si ar fi putut fi cu adevarat pedagogic pentru toata lumea si extrem de util pentru mine si partenera de lucru.

Exercitiul s-a incheiat in coada de peste. Am continuat zadarnic sa-mi alimentez frica. Speram astfel sa castig cu adevarat atentia colegei si dorinta ei de a ma proteja, de a ne uni si de a incerca sa luptam amandoua cu acest sentiment. In loc sa castig protectia colegei mele, m-am ales doar cu o agatare – nici macar disperata -de spatele meu, de imposibilitatea de a o desprinde naibii de acolo si de a o face sa ma priveasca in ochi si sa inteleaga ca trebuie sa colaboram daca vrem sa scapam de frica. Am dat din frica in disperarea de a o face sa primeasca in mod corect « frica » mea. Dar nimic.

Concluzia pe care a tras-o profesorul in urma acestui exercitiu, e ca sunt genul de actor care pune frisca, cireasa pe tort, infloreste lucrurile ca sa convinga. Tot timpul cand voia sa dea un exemplu de “asa nu”, amintea de expresia “firsca, cireasa” si se uita spre mine. A fost primul moment in care am regretat ca m-am incapatanat sa fac acest curs desi am avut de trecut o gramada de piedici pentru a ajunge la el.

Un exercitiu extraordinar insa mi s-a parut dialogul cu « criticul tau interior ». Fiecare student trebuia sa aduca o fotografie cu personajul care ii critica mereu- si daca e doar unul imaginar, sa deseneze unul, acel personaj care ii critica si pe care trebuie sa-l invinga de fiecare data. Apoi fiecare student era rugat sa iasa in fata, sa dea fotografia profesorului si sa dialogheze cu acel personaj- real sau fictiv. Efectul era fantastic. Deveneau cu adevarat organici.

Pentru mine a fost cu adevarat o problema sa-mi gasesc acest « inner critic ». Multi si-au gasit acest inner critic in mama lor. A fost prima data cand m-am felicitat pentru mama mea : nu m-a criticat niciodata. Nu a miscat un deget niciodata sa ma ajute , fiindca oricum nu avea cum. A avut o incredere totala in mine – si de multe ori am luat asta ca pe o nepasare totala din partea ei. Alte mame se bat cu Iadul insusi pentru copiii lor, sa zbat, cheltuiesc bani pentru pregatirea lor, se umilesc, pupa in fund, fac absolut orice pentru reusita copiilor lor. Mama mea nu a facut nimic niciodata. Iar tata nu a apucat. Si daca nu a facut nimic pentru mine, de ce m-ar fi criticat? M-a lasat in pace intotdeauna, nu m-a intrebat niciodata unde plec, cand ma intorc si de ce fac toate astea. Si nici nu s-a bucurat vreodata de vreun trofeu castigat. Nu a inteles niciodata la ce e bun. Era doar extrem de trista ca nu se alege nimic de capul meu. O singura data m-a intrebat cu toata seriozitatea : « De ce nu canti si tu… frumos ? » Mi-a frant inima. Dar am avut totusi puterea s-o intreb : « Cum adica…frumos ? » Nu mi-a mai raspuns. Ea doar nu intelegea scopul muzicii mele. Ar fi vrut probabil sa cant ceva care sa ma faca populara. Ea se uita adesea la posturile de muzica populara. In fine. Nu mi-o puteam alege pe mama inner critic.

Iar alte persoane nu mi le puteam alege pentru ca, desi stiu ca exista, nu ma afecteaza. Acele personaje sunt in general personaje pe care nu le respect. Si nu ca as fi lipsita de educatie. Nu ma poti face sa te respect doar pentru ca ma critici. Trebuie sa ai argumente credibile ca sa ma poti critica intr-un fel in care sa ma afecteze. Ori de « critici » nici un campion nu duce lipsa. Dar daca s-ar lasa afectati, nu ar castiga nici un trofeu, niciodata.

Am gasit in schimb o fotografie intr-o revista. O actrita (am uitat cum o cheama) care transmitea puritate, inocenta… perfectiune. O tanara pe care o alegi comandanta de detasament, un exemplu pentru toti ceilalti, o tanara de o frumusete naturala absoluta, cu parul lung, des si carliontat, tanara perfecta care ia premiul intai, care e favorita tuturor…pe care nu ti-o poti imagina macar cu tigara in gura, cu un pahar in mana dansand beata la o petrecere cu colegii – dar in acelasi timp de o popularitate incontestabila. Am incremenit in momentul in care am vazut acea fotografie. Si am hotarat ca asta e critical meu interior. Ani de zile aceasta persoana m-a manipulat in permanenta. Ea m-a facut sa ma las de fumat, ea m-a facut  sa-L privesc pe Dumnezeu cu alti ochi. Ea m-a facut sa las rockul si blugii rupti in urma, sa incerc sa fiu ca ea. In fotografie tanara respectiva isi rezemase obrazul in palma, privindu-ma cu expresia : « Ce-o sa ma fac cu o neastamparata ca tine ? oricat m-as stradui, imi va fi imposibil sa te conving sa fii ca mine daca vrei sa se aleaga ceva de viata ta.»

Am vorbit indelung cu ea in timpul exercitiului pe care l-am facut si eu la randul meu chiar in ultima zi a acelui curs si am avut tot felul de revelatii in timpul acestui dialog. Profesorul insa m-a oprit, m-a rugat sa iau o foaie si un creion si sa desenez totusi un personaj negativ din inchipuirea mea, sa ma gandesc la cineva care ma critica si pe care il consider dusmanul meu. M-a surprins foarte tare. Nu vedeam utilitatea acelei cereri. De ce sa fac asta ? Nu ma ajuta cu nimic in lucru, astfel de personaje exista dar nu ma afecteaza. Daca ar fi reusit sa ma afecteze,nu as fi castigat nimic , niciodata. Profesorul a insistat totusi sa ma gandesc bine, altfel as fi prima persoana din lume care nu are un astfel de critic. Am desenat unul din personajele care mi-au facut probleme in drumul meu artistic. Apoi am vorbit cu el. Repet insa, fara nici un folos din punctul meu de vedere. Profesorul m-a oprit din nou si mi-a spus sa zic intr-o fraza adevarul despre mine. Am spus ca adevarul despre mine e ca nu am stiut sa fiu suficient de vicleana si de a-mi vedea interesul pentru a fi o castigatoare si de a fi acceptata de sistem. Concluzia Profesorului « You’re a liar ! » Si toti ceilalti au aprobat din cap.

Nici nu am stiut la ce sa ma gandesc mai intai… Primul gand care mi-a venit in cap a fost : oamenii astia cred ca sunt o psihopata care se simte bine spunand ca nu am fost acceptata de sistem pentru a ma da grozava in fata lor. Deci aceste persoane cred ca am venit aici sa ma dau mare victima ca sa ma simt bine si sa-l impresionez in special pe professor, poate-poate se alege concret ceva de cariera mea de actrita . As fi putut alege sa ma apar, dar acuzatia era atat de grava incat as fi ajuns sa lovesc verbal atat de dur incat cu siguranta am fi ajuns fata in fata cu acest profesor intr-o instanta judecatoreasca. Si de ce sa ma apar la urma urmelor ? L-am lasat sa vorbeasca. Nu mi-am mai dorit decat sa spun si eu monologul in fine si sa incheiem prostia asta. Mi-a cerut in sfarsit sa sa spun si monologul.Am spus monologul, dar nu mi-a iesit asa cum trebuia. Eram mult prea afectata de momentul anterior. Am plans. Si nu ar fi trebuit sa plang. Am plans doar ca IAAAR am pierdut  timp pretios , punandu-mi speranta in oameni care sprijina arta pura , asa cum imi pusesem speranta cu patru ani in urma in Folk You. Am devenit tinta criticilor profesorului si nu pentru asta venisem acolo, nu pentru asta cheltuisem bani pe gazda, taxa de participare, masa si aventura de a trai sub acelasi acoperis cu doi straini cu care nu alegi sa traiesti decat daca nu ai de ales. Am ales sa ascund dezamagirea in adancul sufletului si sa ma las umilita , fiindca orice as fi spus oricum nu as fi convins pe nimeni. Nimeni nu mi-ar fi dat mie dreptate si sa-l supere astfel pe profesor. Stiam ca nu mi-a iesit exercitiul si ca nu trebuia sa plang – si din nou profesorul m-a dat exemplu ca « plangacioasa » inutila- recunosc, mi-a fost cumplit de greu sa lupt cu lacrima in acel monolog, situatia data, realitatea momentului erau infinit mai coplesitoare decat situatia si punctul de vedere pe care ar fi trebuit sa le apar in monolog.

Care e scopul acestui articol ? Nu sa ma dau victima si sa va impresionez cu esecurile mele… Nu vreau sa-mi dati dreptate. Vreau doar sa vedeti punctul meu de vedere. Nu m-am considerat niciodata o victima. Am ales sa lupt de fiecare data. Sau sa parasesc grupul atunci cand simteam ca nu gasesc sprijin in ceea ce-mi doresc sa fac. Grupul « Evanescence » au declarat ca au fost hotarati sa faca muzica pe care o simt, fara sa faca nici un compromis pentru a se adapta la industria muzicala. Ei au avut mai mult noroc decat mine.

 Am primit nenumarate mesaje de la prieteni mai vechi – de care am si uitat ca exista dar care nu m-au uitat si au ramas admiratori sinceri ai muzicii mele. Acestia  au tinut sa-mi aminteasca cine sunt si ca e prostie sa uit vreo secunda acest lucru doar pentru ca un anumit grup de « cunoscatori » au vrut sa ma faca sa uit ce am realizat pana acum. Daca va fi sa mai urc vreodata pe scena , o voi face doar daca voi simti cu adevarat ca merita si daca vor fi respectate conditiile mele si, mai ales, cota mea artistica.

Iar actorie… nu stiu. Cand am hotarat ca vreau sa fac cursul acela de actorie, am avut un feeling ca, in sfarsit, voi gasi un grup unde sa pot redescoperi bucuria de a juca. Ce am descoperit insa e ca e greu de crezut ca voi gasi vreodata o posibilitate de a face cu adevarat arta actoriceasca. Si daca nu e arta – ci doar acel mestesug actoricesc pomenit de Stanislavski, de ce sa pierd timpul ?

Read Full Post »

A new beginning…

“Our deepest fear is not that we are inadequate. Our deepest fear is that we are powerful beyond measure. It is our light, not our darkness that most frightens us. We ask ourselves, Who am I to be brilliant, gorgeous, talented, fabulous? Actually who are you not to be? You are a child of God. Your playing small does not serve the world. There is nothing enlightened about shrinking so that other people won’t feel insecure around you. We are all meant to shine, as children do. We were born to make manifest the glory of God that is within us. It’s not just in some of us; it’s in everyone. And as we let our own light shine, we unconsciously give other people permission to do the same. As we are liberated from our own fear, our presence automatically liberates others.” Marianne Williamson

I received this quote on that acting class I took last week. Have you ever felt you must do something? I felt I had to do the course. After I finished it I felt deeply disappointed. I didn’t even spend some more time with those who did the class, I just left and I walked my way home couldn’t help crying… I just didn’t care that the people turned their head after me…it was dark outside, it was dark in me… I felt so helpless and small. I felt I was nobody…

I did an exercise in there. And then I was asked to say the truth about myself. And I told the truth. My truth. They called me a liar. I was so shocked that I just couldn’t say another word. There were tough words I felt like saying to defend myself but I just kept quiet. There was nothing to defend. The fate of the truth is to look ridiculous before being accepted. Those people didn’t understand that my time is too precious to afford to tell a lie. And no one in that room was so important to make me say a lie. I wouldn’t lie the president himself if he was in that room. Why?

No one understands what a pleasure is for me to say the truth. Even if it hurts. And in the faculty of arts I was trained not to fear to open my secret rooms of the heart, especially those who hurt the most. I was surrounded by actors but no one understood they could see me crying because they are the only persons on this planet allowd to see me crying. And we’re supposed to trust each other. And that room… The vibe… It just opened my heart in a way that didn’t happened for a long time. I realized how much time I’ve lost and what I should have become so far… I realized I was alone, I realized I have so much love to give and all I have is a nevrotic mother and a schizophrenic sister I must take care of and that cuts all my hope for having my own family… I felt like crying all the time, I couldn’t help myself and that gave me the fear of a person on the edge. Maybe I need medical assistance. Maybe I am in danger to loose my mind myself. I may look like a strong person and my crying in there was just a way to tell “Look what a good cryer I am: all I have to do is snap my fingers and, look, I’m crying. I am the best actress in the world, you fools, you are just wasting my time here!!!” IF that’s what they saw, I’m not surprised of what they actually thought about me.

The teacher called me a liar. And all the others approved.

I was asked on the phone by a journalist, a good friend of mine from my home town  about what I’ve done in that acting class. All I could say was that I made a mistake taking the class.”Did they even gave you an official paper that you took that class?” I told her no one gives you a piece of paper after just five days of work, that was not the point in that class.

 I couldn’t remember anything. Everything that teacher asked me to do was already in my everyday programme. No one asked me about  my notebook. It was the notebook I’ve been doing my morning pages for a long time.

And the quote above… I felt it in my heart for a long time. When I read it I felt like I read my mind each time I was looking into the mirror in times of not knowing what to do. I didn’t need this acting class. I don’t need anybody to confirm my power. It’s in me. And I will do what I must do. Acting… if I will have the cance. Singing … if I will have the chance. I must never loose faith. And have confidence in me. Never loose faith, never stop training and never expect anyone to tell me I’m good.   I know that – and it’s enough. The others will just have to notice that . Soon…

Read Full Post »

Iubeste pur si simplu

Barbatilor din viata mea, celor care mi-au frant inima in special, le multumesc ca m-au facut sa cunosc iubirea. Si mai ales dulcea suferinta a iubirii. Am plans cu lacrimi amare dupa absolut fiecare dintre ei si se pot felicita, degetele de la maini sunt mai multe decat au fost cei pe care mi i-am dorit tatal copiilor mei. Si la varsta mea ar cam fi trebuit sa fie ceva mai multi daca tot nu m-am casatorit. Nu m-am razbunat decat intr-un singur fel : m-am consolat ca acesta a fost modul lor de a ma birui, dar stiu precis ca toti fara exceptie au momente in viata lor in care  imi simt cu disperare lipsa. Da, din fericire stiu asta…

Cand esti singur si ai doar un singur mod de a te exprima si ajungi intr-o fundatura (desi ai crezut ca la capatul acelui drum e panglica de finish si trofeul) depinde foarte mult de intelepciunea cu care iei in acel moment o decizie. La prima privire e normal sa te sperii. Dar si frica e parte din viata. Daca poti sa ti-o asumi si sa-ti ascuti simturile cu ajutorul ei, urmarea e nu doar spectaculoasa pentru public dar cea mai de folos pentru tine. Ai ajuns in fundatura. Privesti zidul din fata ta si  intr-o secunda stii sigur ca cineva depinde de reactia ta, depinde de disperarea si deznadejdea ta. Cum sa nu fie minunat sa-ti ascunzi spaima si sa te intorci cu curaj si sa-i privesti in ochi pe cei care se asteapta sa te vada in sfarsit in genunchi , cerand spasit ajutor ? Cum sa nu fie minunat sa te intorci din drum si sa treci printre ei , nepasatoare, lasandu-i cu gura cascata, cu o expresie gen « Nici nu-mi pasa de voi, suckerilor… »

Oricat de grele au fost unele momente din viata mea, daca cineva m-a facut sa ma indragostesc, am castgat. Pentru ca am scris un cantec. Si asta ramane. Restul sunt etape de viata mai mult sau mai putin spectaculoase (ce folos daca nu ai scris un cantec cu adevarat extras din dulcea suferinta a iubirii ?)

E foarte important sa nu-ti pierzi nadejdea si sa nu disperi daca te simti blestemat ca ai de rezolvat o problema atat de mare incat pare ca istoria lumii insasi atarna de decizia ta. Chiar daca ar fi ca istoria lumii insasi sa depinda de tine, nu dispera. Bucura-te si nu-ti fie teama sa alegi drumul cel mai greu daca de asta depinde integritatea ta. Si doreste-ti iubirea. Iubirea aceea frumoasa care dainuie cu mult peste bietele dorinte carnale. Iubeste pur si simplu. Asta e tot ce trebuie sa faci.

http://www.trilulilu.ro/mariadanaila/1e1638811bbf11

Read Full Post »

Older Posts »