Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘folk’

stefan vuza

„In afaceri primeşti doar ceea ce negociezi, nu ceea ce meriţi” .E titlul lucrării de doctorat al unui mare prieten al meu, Ştefan Vuza. Ce păcat că am învăţat prea târziu că acest mare adevăr se aplică şi în viaţă. Mi-am oferit serviciile pe mai nimic , sprijinind ridicarea unui festival, pe promisiunea că mi se va lansa albumul produs şi lansat deja la Cluj, difuzat deja pe Radio România Actualităţi după ce am fost premiată la Mamaia 2004 pentru creaţie cu Premiul Special de Excelenţă Artistică „Ion Voicu”. Nu am ştiut să valorific acest premiu , am fost atât de fericită să-l pun în slujba folkului – fără să ştiu că nimeni nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi ţină promisiunea , singura intenţie era ca, în loc să mi se strângă mâna cu bucurie în momentul lansării, să fiu bătută pe umăr cu părere de rău că promisiunea nu poate fi onorată.

Dar nimic nu e pierdut când încă ai prieteni. Iar Ştefan Vuza e un uriaş care a fost prezent în viaţa mea încă de pe vremea când concepeam culturaluri pentru Albatroşi. A aflat de premiul de Exceleţă de la Mamaia dintr-un ziar din presa internaţională, era într-o altă ţară când a citit despre mine şi a arătat articolul tuturor, zicând, hei, eu o cunosc pe fata asta. Iar în materie de Eurovision , el mi-a sponsorizat aproape toate piesele cu care am participat după 2006 când am fost admisă acolo a doua oară. A crezut neâncetat în mine şi m-a sponsorizat de fiecare dată. Iar când am citit titlul lucrării sale de doctorat – „Într-o afacere nu ai niciodată ceea ce meriţi, ci ceea ce negociezi”- eram deja distrusă, devastată, nemângâiată şi neconsolată de nimic pentru că până atunci crezusem doar în prietenie şi în Dumnezeu. Amândouă reprezentau folkul. Eram doar la suprafaţă  o fiinţă neclintită, indistructibilă. Dar eram ruinată sufleteşte. Aflasem prea târziu că nu poţi clădi nimic pe vorbe de prietenie, ci pe doar pe negociere la sânge.

Timpul a trecut şi e greu de spus dacă am mai trăit vreun moment de satisfacţie deplină cum a fost cel de la Mamaia 2004. Am trecut prin Masteratul Internaţional de Teatru Muzical – şi mi-am pus talentul în slujba altei echipe, cea  clasei de masterat. Mi-am cultivat talentul muzical. Am făcut muzică, am citit muzică , am lucrat partituri pe voci aşa cum visasem, cum tânjisem de fapt când lucram cu albatroşii. Am bifat această etapă profesională şi am fost bucuroasă să îmi dau disertaţia pe scena sălii de spectacole a Palatului Cotroceni – în prezenţa Ambasadorului Chinei la Bucureşti şi a ataşaţilor culturali ai Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti. Viaţa te răsplăteşte în felul ei. Dar anumite răni nu se vor vindeca niciodată.

Mulţumesc, Ştefan Vuza. Ai fost sufletul Federaţiei de Turism – şi nimic nu va mai fi ca pe vremea când, la cârma federaţiei fiind, ne-ai făcut să ne trăim viaţa într-o formă de competiţie de neegalat. Mi-am păstrat forma de pe vremea aceea şi am continuat să urc cu ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine: să compun şi să fiu parte dintr-o echipă, făcând totul ca acea echipă să funcţioneze – indiferent că e moment de grup sau de individual. Şi nu mai pun niciodată piciorul pe o scenă fără să negociez înainte. Lansarea albumului „Ce mai faci” (sau „Iubire”) – e doar un lucru pe care trebuie să-l bifez pentru că, într-adevăr, oamenii vor să aibă în bibliotecă acest CD, au fost mereu alături de mine şi s-au întristat profund când am pierdut pentru că nu am negociat. Dar e doar o lansare de album. Nimic nemaipomenit, şi-au lansat album şi alţi artişti care probabil niciodată în viaţa asta nu vor urca pe scenele pe care am urcat eu. Vestea cea bună e că mai am multe lucruri de făcut. Vreau asta. Încă mai urc. Cu hotărârea de a nu mai lăsa nimic , niciodată pe vorbe de prietenie – ci pe negociere. La sânge! 🙂 Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Read Full Post »

Albatroşi

albatro;i6

Mi-au ocupat cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Ani în care mă confruntam cu o situaţie dezastruoasă acasă. Ani în care timpul meu dedicat probei culturale din concursurile montane era cea mai mare satisfacţie pentru mine. Era greu de „detronat” Amurgul din Giurgiu care era aşteptat cu emoţie la fiecare concurs, superstarurile momentului care străluceau prin muzica lor interpretată impecabil pe voci. Cu cine să lucrez ca să mă apropii măcar de performanţele lor muzicale? Dar Albatroşii aveau ceva ce trebuia valorificat: cele mai simpatice defecte. Unul prea gras, unul prea crăcănat. Şi o mare calitate: erau ascultători. La capitolul repetiţii era doar un singur şef: dorinţa de a reuşi. De a repeta oricât de mult până iese. Am crezut mult timp că eu sunt şefa la cultural dar nu era aşa. Era dorinţa lor de a câştiga. Eu doar îi puneam la muncă. E drept că scoteam untul din ei şi se mai lăsa câteodată o linişte mormântală când explodam” Care, …. mă-tii, falsezi aşa?!” – în entuziasmul lor , uitau să se asculte – dar după aşa o explozie se băteau imaginar cu palma peste frunte – iar apoi urma o aţă impecabilă.

Între timp fiecare a luat-o pe un alt drum. Şi oricine din afara clubului m-a contestat sau m-a vorbit pe la spate , ei bine, cred că dacă trag acum o linie şi analizăm un pic calităţile mele muzicale şi actoriceşti , cei care m-au vorbit mai pot măcar să încerce o mică tentativă de ruşine.  Dar Albatroşii au ştiut exact cine sunt şi ce pot şi nu s-au mirat foarte tare când mi-am demonstrat talentul oficial. Fiecare din ei a ajuns să-şi câştige existenţa în cu totul şi cu totul alte domenii decât muzică şi teatru, cele două componente alte probei culturale montane. Dar eu am mers mai departe pe acest drum în care am reuşit să împletesc util muzica şi actoria. Şi nu mică îmi este bucuria când vine un Albatros la mine la concert şi cântă cu mine piese pe care le-am cântat mai întâi la probele de cultural-individual pe munte. Am vorbit de funraising dar mărturisesc că mi-aş dori mult ca primul album scos la Bucureşti (după cel de colinde lansat la Galaţi şi cel lansat la Cluj) să fie sponsorizat şi de foşti membri Albatros – şi să le scriu numele pe coperta albumului. Oricât de grea ar fi viaţa, oricare v-ar fi frustrările, vreau să aveţi în bibliotecă CD-ul „Ce mai faci” (sau „Iubire”, încă mai am dubii!) cu Maria-Magdalena Dănăilă, Măria voastră care punea, vezi Doamne, biciul pe voi la cultural (hai, că vă plăcea, recunoaşteţi! :)) şi care merge cu muzica mai departe ca să fiţi mândri şi de ea dar şi de voi înşivă când împărţeaţi scena şi aplauzele cu ea. Încă vă mai iubesc, măi, graşilor şi crăcănaţilor ordinari ce sunteţi! :)) Şi vreau ca acest produs să fie şi al vostru. Cu drag, Maria – Albatros, Galaţi.

Fundraising cont:

RO89RNCB0318068045390001 DANAILA MARIA MAGDALENA

Read Full Post »

Nu am mai scris de tare mult. 5 ani! Incredibil… Mi-au trebuit totuşi 5 ani ca să găsesc nişte răspunsuri. Încă nu le-am găsit dar măcar sunt mai sănătoasă din multe puncte de vedere. Nu mai pot însă să spun hotărât : aşa e bine. Pentru că nu mai ştiu cum e bine. Am avut nişte convingeri extrem de puternice. Nu le mai am. Poate e bine că nu le mai am. Dar mi-am dorit uriaş să schimb lumea prin convingerile mele. Altfel ce rost are să reuşeşti doar tu? Am lipsit mult timp pentru că nimic din ce stătea în picioare nu mai stătea iar în inima mea a fost un gol uriaş cauzat de nişte oameni mici pe care îi credeam uriaşi. Mi-am dorit să reuşesc şi să fiu un exemplu, să zic , uite, eu am reuşit, asta e calea, fiţi şi voi aşa şi lumea asta bolnavă se va vindeca. Dar exact colacul meu de salvare a fost o minciună uriaşă.

%c2%ac-icsphoto-_-andrei-mosloc33

Privesc către oameni care au reuşit – şi privesc şi lumea care nu e cu nimic mai frumoasă după ce ei au reuşit. Mă uit la Bob Dylan care a cucerit Premiul Nobel pentru literatură – şi la cât de uriaş a cresut ţara lui prin generaţia pe care a inspirat-o şi mă uit şi la ţara mea care îşi are şi ea folkiştii ei dar care servesc muzica şi cuvântul şi nu prea au curaj să zdruncine nişte conştiinţe. Cred că un folkist adevărat în România ar trebui să fie un ghimpe în coasta oricărei forme de guvernare. Nu mă consider o folkistă în adevăratul sens al cuvântului. Şi asta nu pentru că am fost la un moment dat  admisă (miracol!) şi premiată pe deasupra la Festivalul Mamaia. Doar dacă aş fi persecutată, sau la închisoare după ce am pornit o întreagă revoluţie m-aş simţi poate un pic mai folkistă decât sunt sau am fost vreodată. Folkistul nu trebuie să servească muzica sau cuvântul. El trebuie să stea de veghe ţării. Să scoată lumea în stradă şi să nu aibe pace şi somn până nu vede ţara lui vindecată de corupţie. Hopaaa… Na, că am găsit o convingere de nezdruncinat. Asta mai stă în picioare.

Am un master de teatru muzical şi am privit lumea de pe partea cealaltă a globului. Am stat un an izolată şi am avut timp să mă scutur un pic de nişte convingeri de nezdruncinat. Urc pe scenă cu relaxarea unui om care ştie ce face, m-am străduit să fiu artistă cu acte în regulă şi să ies din convingerile mele de artist autodidact. Muzica e uriaşă dar omul e şi mai uriaş iar asta nu poţi înţelege decât studiind actorie. Mă scufund în universul uman şi încerc să uit ce m-a întristat când credeam că ştiu şi înţeleg ce e de făcut. Voi mai scrie pe-aici, poate voi mai posta un cântec, un vers … Dar nu mai am acea traiectorie, acel nerv de a merge pe o cale, convinsă că asta va vindeca lumea. Şi asta mă întristează uriaş…

Read Full Post »