Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Emerich Imre’

Am întredeschis ochii şi, înţelegând unde sunt, i-am închis la loc, zâmbind. E Crăciun, prima zi şi sunt în camera Haiducului, Castelul Lipanilor.  Din nou în acest Hogwarts din Tarcău dar definit de un alt soi de „magie”. M-am conformat şi am lăsat fereastra întredeschisă în aşteptarea haiducului, aşa cere regula camerei. O fi venit chiar Şapte-Cai, săracul dar , văzând că are de răpit o mândră care nu încape în pat , s-o fi răzgândit , ştergând-o în vârfurile picioarelor din cameră, apoi pe calul său ca vântul şi ca gândul, „hai cuţât, cuţât, cuţât/ de trei ori te-am ascuţât/dar decât c-un muieroi/ mai bine sclav la ciocoi, măăăi!!!”

OK, să mă dau jos din pat. Aaauch. Oare de ce am capul atât de greu? Retoric fireste. Mai stau un pic.

Am recapitulat cu ochii închişi:a fost un Ajun de Crăciun cu tot tacâmul, început cu o degustare de vinuri cu gazda, acelaşi Ştefan Vuza(deşi eram încă pe antibiotice m-ar fi durut inima să refuz un pahar de vin roşu la semineul castelului dar Ştefan m-a asigurat că nu mă va afecta dacă beau un vin bun, eventual o să mă doară un pic capul). Am continuat cu împodobitul bradului,un superb brad natural cumpărat din Cluj – Ştefan a hotărât să fie în trend şi să împodobească un brad în două culori – alb şi albastru. Asta făcusem şi eu înainte de a pleca de acasă iar acum am avut bucuria să fac acelaşi lucru dar cu un brad mult mai mare şi natural pe deasupra, împreună cu  Cezara, frumoasa lui soţie şi cele două fetiţe ale lui. Pe măsură ce înaintam în împodobitul bradului , se alăturau şi ceilalţi invitaţi care, ajunşi la castel, erau trimişi sus la brad. Ne salutam de bun găsit, apoi se alăturau şi ei echipei. Când am terminat,  erau toţi invitaţii ajunşi în jurul bradului.

A fost un Crăciun mai restrâns ca număr comparativ cu cel de anul trecut dar ceva mai sudat. Am împodobit bradul cu toţii, am primit colindătorii, am văzut mai de aproape şi Irozii, celebra scenetă care se joacă de Crăciun şi despre care învăţasem la Istoria Teatrului. Se păstrează tradiţiile în Tarcău, Piatra Neamţ iar Ştefan are o plăcere specială în a întreba pe toţi colindătorii de unde sunt, ştie că vin şi copii din satele învecinate. Întrebarea însă pe unii îi bloca pe moment , mulţi răspundeau din reflex  „De aici!”(adică din Tarcău) Ştefan se amuza şi zicea da? Şi voi locuiţi aici?( în castel) Nişte puşti au stat un pic pe gânduri apoi au răspuns victorioşi: din România!

 Cei mai frumoşi însă au fost doi copilaşi de trei ani, un băieţel şi o fetiţă, însoţiţi de mămica acesteia. Mititei şi bucălaţi, cu fulăraşele coborâte de la năsuc sub bărbie, cu clopoţei în mâini şi zâmbete aproape circulare. S-au pornit pe colindat cu nişte voci cristaline, uşor peltici…Serios, oameni buni, trebuia să fii de fier să nu te topeşti, privindu-i. Am devenit instantaneu cu toţii backing vocals, „Domn, domn să-nălţăm”, spre bucuria celor doi îngeraşi care nu păreau să aibă nici un dram de emoţii, cântau însufleţiţi, cu ochii sclipind de bucurie să aibă aşa o asistenţă „profi”. La final am izbucnit cu toţii în aplauze şi urale, spre bucuria uriaşă a acestora dar şi a mamei care îi însoţea. Absolut superb  moment.

Chiar dacă nu am avut onoarea să fiu răpită de un haiduc, am coborât mai mult decât fericită să iau micul dejun cu invitaţii ca să comentăm momentele din Ajun. Haiducul vine întotdeauna, trebuie doar să te gândeşti la el şi va veni. Chiar dacă numai în gând…

 Tot Crăciunul a fost la fel de fain ca cel de anul trecut, am fost din nou la colindat pe la familii din zonă, doar că de data asta am fost mai mulţi. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai bine primită colinda. E fantastică bucuria pe care o simţi când primeşti colindătorii dar parcă e şi mai mare când eşti tu cel care aduce Vestea Bună. Iar bucuria pe care o aduci în sufletul celor care o primesc e … e foarte greu de descris, majoritatea celor care primesc colinda aproape că nu-şi pot opri lacrimile de bucurie. Nu e Crăciun fericit pentru mine dacă nu merg la colindat.

De Sfântul Ştefan au venit din nou colindătorii din Maramureş. Eu îi ştiam de anul trecut dar Tică Lumânare, venit şi el în vizită la Ştefan dacă tot a avut concert in Piatra Neamţ de Crăciun, a rămas mut de admiraţie, a făcut o mie de fotografii cu aceştia, a rămas paf, ce să mai. De altfel toată desfăşurarea aceea de forţe nu se putea să nu impresioneze pe cineva care a avut legătură cu lumea munţilor. Totul a fost organizat perfect, începând de la focul de tabără unde au sfârâit grătarele şi au clocotit ceaunele de vin fiert, continuând cu cina de la masa cavalerilor şi încheind cu şemineul castelului…unde invitaţii au fost răsfăţaţi cu tot felul de coctailuri, având ca ingredient principal … absintul! Un singur lucru a lipsit : o prietenă dragă mie care ştie să surprindă artistic în fotografie cele mai frumoase momente. La anul dacă voi mai fi invitată, am să-i sugerez lui Ştefan să o invite şi pe Simona Andrei. Sau pe Bogdan Stanciu (dacă nu o fi iar în Paris, Roma sau Malta sau … pe unde mai e mereu când mai vorbim pe Messenger) Cu siguranţă Ştefan va fi mai mult decât încântat de slide-ul de final realizat de un fotograf profesionist.

 Sfântul Ştefan a încheiat maiestuos sărbătoarea Crăciunului iar eu a trebuit să îmi iau rămas bun de la Camera Haiducului, urmând să dau onorul Camerei Vânătorului. Pentru Revelion Ştefan avea alţi invitaţi deci a refăcut repartiţia pe camere. Urma să împart această cameră …, nu, nu cu un vânător, nici cu un haiduc ci cu un mai vechi prieten munţoman, Sorin Hârjete. El e montaniardul clasic. Cunoaşte Carpaţii ca în palmă, a fost  cabanier la Dochia în Ceahlău, îi leagă şi acum o prietenie extrem de puternică şi e nelipsit de la orice eveniment organizat de Ştefan Vuza. E genul de om care la un concurs nu are nevoie de camera in care e cazat decât atunci când nu mai poate de somn, vine în cameră şi se îndreaptă spre pat dar deja la jumătatea drumului adoarme, când e întins în pat deja doarme profund (Slavă Domnului că nu sforăie) , ceea ce îl face colegul perfect de cameră. Cel puţin pentru mine. Îi cunosc familia, are o fată care joacă rugby! Da, rugby, jocul acela de golani dar practicat de gentlemeni (spre deosebire de fotbal care e exact invers) Când o vezi pe fata lui Sorin Hârjete, îţi vine s-o pui la rană. E atât de frumoasă şi de blândă, are ochi ca de căprioară. Dar are un spate de judoka ( a făcut şi judo, by the way) Nu vrei s-o superi pe fata asta. S-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl faci.

M-am mutat aşadar pe 30 decembrie în camera Vânătorului. Aş fi putut  să las   bagajul nedesfăcut pentru următoarele trei zile dar eu am o plăcere fantastică să despachetez şi să folosesc absolut toate rafturile, umeraşele şi sertăraşele. Mai ales pentru cosmetice şi machiaje, să le aranjez în ordine ca atunci când le voi folosi să le am sortate pe mărimi şi culori pentru a fi perfect inspirată şi să şi am chef să le folosesc. Dacă nu e ordine în jur , nu am chef să fac nimic.

 Eram în toiul aranjamentelor când bate cineva la uşă. „Intrăăă!!!” Apare Ştefan. „Ce faci, Mărie, ai un minut?” „Sigur, poate aştepta ce fac, care e problema?” „De fapt … e ok dacă intrăm aici?” „Sigur, intraţi” (probabil trebuie să controleze caloriferul şi la mine în cameră). Uşa se dechide şi… ţin’ să fieeee…?  Imi! Ei, cum care Imi? Imi,dragă,Emerich Imre! S-a gândit el Ştefan să mai aducă un folkist din Cluj. Haaaa!!! M-oi fi mutat eu din camera haiducului dar ia uite ce  haiduc a venit! Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat, ei, asta da surpiză!Oai, frăţioare, ce seară folk de pomină va fi!!! Imi a coborât apoi la şemineu cu Ştefan ca să îi cânte Cezarei „Nebun de alb” timp în care eu am terminat repartiţia bagajului , parcă îmi mai crescuseră două perechi de mâini ca să termin mai repede şi m-am repezit afară din cameră – ca să dau nas în nas cu … Radu Gheorghe! M-am dat un pas înapoi şi m-am frecat la ochi. Radu Gheorghe? Omul a zâmbit, (uite că un artist ca el îşi mai aminteşte de mine), am strâns mâinile şi ne-am pupat , apoi mi-a prezentat-o pe soţia şi pe băieţelul lui. „Unde e Ştefan?” E drept că te rătăceşti în castel dacă nu te însoţeşte cineva. Cel puţin când eşti invitat prima oară. I-am condus eu la şemineu unde deja se adunau pe rând toţi invitaţii de Revelion. Nu cred că pot descrie ce simţeam. Eram ca un copil căruia Moş Crăciun îi întrecuse aşteptările. Va fi un Revelion ca un descântec de ploaie innebunit de alb şi de o …broască ţest, o broască ţest, o broaaască ţestoasă. Let the feast … BEGIN!!!

 Am studiat atent invitaţii dar , vai, în afară de artişti nu cunoşteam pe nimeni. Ştefan însă s-a gândit la toate:ne-a invitat pe toţi la un coctail în octogon (un fel de foişor foarte fain unde se desfăşoară momentele mai oficiale şi … dansul) special pentru a ne cunoaşte cu toţii mai bine. Ne-am prezentat pe rând  la microfon, care mai de care mai haios, în timp ce chelnerii aveau grijă să avem paharele pline (nici nu ştiu dacă pot să le zic chelneri, ospătari sau … nu ştiu, ştiu doar că erau foarte bine pregătiţi, profi-profi în orice făceau, indiferent de ce îţi serveau, câteva clase peste tot ce am cunoscut în materie până acum şi …sunt destul de umblată în lume) După ce am făcut prezentările, Ştefan a făcut surpriza serii frumoasei sale soţii, Cezara: un concert de cameră susţinut de un cvartet din Cluj, patru tineri muzicieni talentaţi foc (şi frumoşi tot foc). Atmosfera creată de aceşti virtuoşi muzicieni  ne-a cucerit inimile, ne-a înălţat sufletele – cel puţin noi, fetele am fost topite. Mari compozitori, teme celebre de film ne-au acaparat cu totul , azvârlindu-ne pentru o scurtă vreme în alte timpuri. Tot ce am mai putut să spun a fost atât: „Jos pălăria, Ştefane!”

 Socializarea a continuat apoi  la masa Cavalerilor, o masa maaare, rotundă, înconjurată de scaune de lemn cu spatar mai înalt de un stat de om  si cu “căciuliţe” speciale de Crăciun. Inspirată după cavalerii mesei rotunde am avut totuşi mereu senzaţia că stau la masa lui Ştefan cel Mare, că sunt undeva la Putna ori de câte ori mă aşez la masa aceea. Am savurat din nou preparatele maestrului bucătar Otillo. Talentat foc (şi simpatic tot foc!) De cate ori îl văd îmi amintesc de folkul contemporan, cel pe care il ştiu eu. Ani de zile mi-am hrănit auzul în festivaluri de folk din ţară cu delicatese muzicale de excepţie, fără să ştiu eram ca o privilegiată care are norocul să se hrănească doar cu mâncare gătită de un bucatar şcolit care a obişnuit-o să savureze numai si numai delicatese de exceptie. E normal să nu înţeleg entuziasmul pentru o  “mâncare” pe care o simţi fără potenţialul de a fi premiată. Voi rămâne toată viaţa profund îndatorată celor care mi-au format papilele muzicale extrem de pretenţioase şi care m-au ajutat să dau performanţe notabile în muzică.

 Faptul că ne-am cunoscut cu toţii cu o seară înainte a contribuit enorm la reuşita Revelionului. Seara de 31 a fost superbă, am văzut atâţia urători care mai de care mai costumaţi şi mai machiaţi. Apoi ne-am retras cu toţii pentru a ne găti pentru trecerea dintre ani .  Nu a fost obligatorie costumaţia la patru ace, fiecare a trebuit să găsească un echilibru între patru ace şi casual  conform regulei din invitaţie dar dând totuşi momentului importanţa cuvenită. M-am machiat frumos cat mai aproape ca nuanţă cu rochia mea albastră preferată care are cred toate nuanţele de albastru posibil , mai folk de atât nu puteam fi. Am coborât la braţ cu Sorin Hârjete care a îmbrăcat o cămaşă bleu şi o vestă neagră, suficient de elegant pentru moment în sine. Am fost primiţi extrem de călduros de Cezara care ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi luminos “Ia te uită ce pereche minunată!” Trebuia imortalizat momentul dar l-am luat lângă mine şi pe Imi ca să am măcar doi “mititei” pe lângă mine, mici dar zdraveni, vorba aia! Când toată lumea a fost prezentă la semineu, am fost serviţi fiecare cu coctailuri savuroase, fetele pe bază de Lady M şi băieţii pe … absint, servit in pahare speciale, ca la carte, a fost cu adevărat un mic spectacol servirea coctailurilor cu absint , moment realizat impecabil de echipa ospătarilor . Evident că majoritatea fetelor am dat-o şi noi pe absint, ce atâta discriminare?! Apoi am mers la octogon, am dansat, la miezul nopţii am admirat artificiile, apoi am încins o horă… Am savurat din nou bucatele lui Otillo care, conform tradiţiei ne-a servit peşte după miezul nopţii, se spune că e bine să mănânci peşte la trecerea în noul an. După care recunosc că am clacat, în ultima vreme îmi e imposibil să resist mai mult de 3 dimineaţa. Am ratat întrecerea “Bărbatul anului” şi tot ce s-a mai petrecut până dimineaţă.

 Dar nu am ratat concertul de Anul Nou de la Viena pe care anul acesta l-am putut vedea pe tot. E inclus special în program de către Ştefan momentul concertului. Toată lumea e invitată la şemineu să urmărească transmisiunea în direct de la Viena. Un alt moment care pică atât de bine în toată organizarea sărbătorilor de la Castelul Lipanilor.

 Dar dacă Revelionul a fost reuşit, Carnavalul de pe 1 Ianuarie a fost … desăvârşit! Eu am fost iniţial extrem de supărată că nu mi-a reuşit machiajul şi am fost nevoită să renunţ la costumaţia adusă de acasă. Am dat-o în bară cu costumul meu, dar m-am învăţat minte să nu mai cumpăr niciodată gene false fără să verific lipiciul. Am gene naturale destul de frumoase, nu am mai folosit niciodată gene false până acum.Dar fără gene false, fără un machiaj suprarealist nici nu avea rost să îmbrac costumul pe care l-am adus. Am pierdut mult timp chinuindu-mă să îmi pun blestematele alea de gene şi aveam doar o oră la dispoziţie să ne pregătim. Timpul se scursese şi a trebuit să mă gândesc rapid la altă costumaţie de carnaval, aşa că am improvizat din nou, ca anul trecut.M-am îmbrăcat tot ca de revelion doar că având un machiaj mai de epocă şi alte bijuterii, ceva mai extravagante. Noroc cu Imi care s-a costumat Napoleon, yes, m-am scos! am hotărât repede să fiu Josephine,iar personajul meu a fost bine primit, Imi venind sugestiv lângă mine, în aplauzele participanţilor. Nici că se putea o pereche mai haioasă pentru un carnaval. Am imortalizat momentul şi am făcut o poză cu micuţul Napoleon, eu pupându-l pe creştet! Ar fi fost păcat să nu contribui şi eu, câtuşi de puţin la reuşita serii, chiar dacă eram amărâtă că personajul  meu era extrem de departe de ce îmi propusesem să fie.

 Oricum, cred că aş fi avut nevoie de toată ziua ca să mă pregătesc satisfăcător, ceea ce ar fi însemnat să ratez focul de tabără de dinainte de carnaval când am avut parte de o nouă sesiune de preparate de gratar stropite din belşug cu vin fiert la ceaun. Otilo ne-a impresionat din nou cu un spectacol de virtuozitate la cele două gratare iar vinul fiert a mers minunat cu muzica ce răsuna din boxele scoase special pentru a savura momentul cum se cuvine. Emanuel a băgat şi un Zorba ca sa îi facă pe băieţi să se încinga la un dans grecesc, erau foarte fermi să lase fetele deoparte “E dans de bărbaţi ”  Ok, boys…Ne-am adunat apoi în octagon pentru un alt moment musical oferit de o trupă din Cluj, având ca solistă o intrepretă la nai. A. era şi un saxophonist care ne-a oferit câteva coveruri realizate aproape unu la unu ca interpretare comparative cu originalele ”Lily was here”, Wham… Apoi ne-am retras în camerele noastre ca să ne costumăm pentru carnaval.

 Cum spuneam, Revelionul a ieşit bine dar carnavalul a fost de pomină . În fiecare an Ştefan pune la dispoziţia invitaţilor săi câteva costume închiriate de la teatru. Astfel, dacă cineva nu şi-a adus costumul de acasă, se poate inspira din acele costume de epocă şi se poate costuma. Anul acesta Ştefan s-a costumat în Papă iar Cezara in călugăr catolic prezentându-se ca Maica Tereza, Radu Gheorghe şi soţia lui au întruchipat o pereche de scoţieni în costume sută la sută autentice, Imi a fost un Napoleon absolut genial, pictorul Ciprian Istrate un Don Quijote foarte reuşit şi alte costume precum Merlin, vrăjitoarea …care a prostit-o pe Oana Zăvoranu, cum o cheamă?… în fine, a fost şi ea întruchipată de o invitată din Cluj, copiii s-au costumat şi ei în dansatoare spaniole, mexicani şi alte mici personaje extrem de drăgălaşe . Radu Gheorghe şi soţia au fost şi premiaţi pentru autenticitatea costumelor dar şi pentru dansul scoţian pe care ni l-au prezentat în premieră absolută, mai precis o mică avanpremieră a  spectacolului a cărui premieră a fost pe 10 ianuarie la Teatrul Mic (şi regret enorm că nu am putut fi în Bucureşti să îl văd şi eu). Eu am fost în juriu, m-am scos repede ca fiind Josephine, aşa cum am spus.  Dar dacă Radu Gheorghe ne-a surprins în mod firesc, era normal ca un artist ca el să se prezinte impecabil, patru prieteni din Cluj ne-au dat pe spate. Două fete şi doi băieţi au fost costumaţi în … Abba! Ne-au dat tuturor textul cantecului Happy New Year , au pus piesa de pe Youtube iar ei au făcut un impecabil playback. Am luat microfonul şi i-am ajutat, iubesc enorm piesa asta , e extrem de melodioasă şi îmi dă mereu un chef de cântat. Geniali cei patru de la Abba, ei au luat de altfel marele premiu. Ulterior Abba a cedat titlul cuplului Ştefan şi Cezara. Chiar dacă ei erau gazdele, cei patru prieteni de la Abba au vrut să aprecieze în mod oficial prezentarea Papei şi a Maicii Tereza absolut originală care ne-a smuls tuturor aplauze şi lacrimi de râs.  

 Pentru proba următoare trebuiau să se califice 7 perechi. Dacă 7 perechi erau gata formate, Don Quijote nu avea pereche. Aşa că am hotărât să nu mai fiu eu perechea lui Napoleon. Nu e mai ofertant ca spectacol să îl „cuplăm” pe   Don Quijote…cu Napoleon?! Ambii aveau costume impecabile dar au avut şi o prezentare în versuri foarte bună. În plus erau şi extrem de diferiţi ca înălţime (Don Quijote e cam cât mine de înalt!) Aur curat! Am urmărit special faţa lui Don Quijote când Radu Gheorghe şi Cezara  au anunţat  că va face pereche cu Napoleon: era bulversat!(parcă i-ar fi spus cineva lui Lucian Bute că a fost numit prim balerină in Lacul lebedelor!) La rândul lui, Napoleon a întors spre Don Quijote o privire cum vreţi voi numai încântată nu. A urmat lovitura de graţie: perechile trebuie să-şi facă reciproc declaraţii de dragoste! Prag! Don Quijote a coborât spre Napoleon o privire „oripilată”  „WWWhat?!!!” iar Napoleon a lăsat pleoapele să-i cadă „îngrozite” „Oh, no…” Declaraţiile în sine nu au fost la fel de faine ca această reacţie a amândorura. Au fost premiaţi ca cea mai bună pereche din concurs!

 După premiere ne-am fotografiat cu toţii şi am dansat ca la un bal mascat veritabil. Mi-am dorit atât de mult un bal mascat iar Dumnezeu mi-a împlinit dorinţa. Dacă nu a fost să fie un bal la Palatul Navigaţiei din Galaţi uite că a fost să fie la Castelul Lipanilor din Tarcău. Adevărul e că prefer un castel în locul unui palat! Closer to my  childhood dreams…

 Ce să vă mai spun? A fost cu adevărat extrem de greu să ne despărţim. M-am simţit extrem de tristă când au plecat invitaţii. Ne-am fotografiat în curtea castelului lângă „genunchiul” uriaşului Nechifor Lipan , genunchi care iese sugestiv din pământ. S-a hotărât şi sloganul sărbatorilor din anul acesta la castel: „ În rest a fost  … absint!” Am făcut mai multe fotografii , cu toţii, în grupuri mai mici…Eu una aş fi vrut să fac o fotografie în …palma lui Nechifor care iese şi ea din pământ câţiva metri mai încolo. Binenţeles că a ieşit şi bucătarul Otilo la fotografiat în costumul său tradiţional şi cu lingura lui mare de lemn pe care a folosit-o ulterior catapultă la bulgăreala de rămas bun.  

Trebuie să am un an bun. Ar fi păcat de trecerea dintre ani să nu fie aşa… DE altfel Emerich Imre a spus că dă din nou drumul la o serie de concerte folk la Cluj. Abia aştept să revăd gashka de Revelion. Mai ales că avem şi o cunoştinţă comună: Tudor Runcanu. Am avut anul trecut un concert destul de reuşit în Irish Pub la Cluj dar am fost foarte tristă că nu mi-am revăzut prietenii făcuţi in anul 2000 când încă mai exista CD Radio. Poate anul acesta va fi un concert cu mai mulţi prieteni în public. Şi vreau în mod special să fie şi Tudor. Sunt tot mai mulţi critici muzicali, care mai de care mai subtil în a mă discredita, în a convinge publicul ca Maria Magdalena Dănăilă e o voce puternică, demnă de respect dar … cam atât. A fost cumplit de dureros să descopăr că nici Clujul nu face excepţie de la astfel de critici. Îmi trebuie Tudor în sală ca să verific cu adevărat dacă mai sunt în formă sau nu. Şi criticii au ierarhia lor iar Tudor e special pentru mine. Nu orice maşină roşie e un Ferrari…(iar Tudor Runcanu e un Ferrari)

Anunțuri

Read Full Post »