Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 2 Aprilie 2017

Mulţumesc, Trompeţikă

trompe'ikpA dispărut din prima zi din postul Paştelui. Mai dispăruse el de câteva ori şi m-a speriat foarte tare. De data asta a dispărut de-a binelea. Pentru că l-am văzut după două zile întins pe iarbă, nemişcat. Am ştiut pe loc că e el şi mi-au încremenit umerii într-o mişcare de negare. Era el, acolo, întins pe iarbă de parcă s-ar fi odihnit şi ştiam că nu va mai veni acasă. De ce s-o fi prăpădit, nu ştiu. Încăierare cu motanii , l-o fi călcat o maşină şi l-au pus pe iarbă … o fi fost otrăvit … nici nu m-am putut apropia să îl văd. După două zile mi-am făcut curaj. Am adus un tricou şi l-am învelit fără să mă pot uita atentă la el, nu m-am putut uita, apoi l-am acoperit cu frunze , bulgăraşi de pământ, păstăi de salcâm, am aruncat cum s-ar spune bulgărele de pământ ca Antigona care a înfruntat cetatea şi şi-a îngropat fratele condamnat să moară neângropat. Nu puteam să îl las acolo, al nimănui. Dar nici nu puteam să îl îngrop, să îl bag în pământ. Am făcut un fel de moviliţă – pe care să o văd mereu când ies la cumpărături ca să îl salut în fiecare zi.

Am zăcut de mijloc o săptămână – am citit pe net că şi depresia poate cauza dureri de spate. Nu puteam să înţeleg, de ce a rezistat un an cât am fost în China, de ce a rezistat toată iarna asta grea, gerul acela cumplit – ca să vină mereu acasă. Îmi reproşez cu ciudă că nu l-am castrat – dar ar fi însemna să îl depersonalizez, nu l-aş mai fi lăsat să fie liber, să aibă instinctele lui depline, să aibă obrăznicia aceea dulce care îl făcea să comande cu dulcele lui mieunat, irezistibila comandă … Nu am vrut să îl castrez. Am vrut să îl las aşa, liber – şi dac-o fi să moară, să moară liber, fericit, motan sută la sută. Nici pisică atunci când am avut nu am castrat-o. Nimic nu e mai frumos la o pisică decât să o îngrijeşti când e mămică şi apoi să îi hrăneşti puiuţii – nesătui, punându-le castronelul de supică cu un pic de orez ca să nu se deranjeze la stomac, să îi vezi cu îţi asaltează casa, fugărindu-se sub privirile atente ale mamei care nu mai e pisicuţa dulce pe care ai crescut-o de mică, e o mămică grijulie, formidabilă în a-i proteja şi a-i îngriji.

A trecut deja ceva timp dar încă nu mă pot dezobişnui să merg în bucătărie pe la cinci dimineaţa şi să deschid geamul , să îi dau drumul în casă, şi să îi pun cărniţă din conserva preferată – apoi să îmi pun de cafea. A trecut deja ceva timp de când nu mai am chef să mă trezesc de dimineaţă, nu mai am chef de mai nimic. Nu înţeleg de ce a supravieţuit un an cât am fost în China, de ce m-a aşteptat ca să moară acum? Credeam că o să îl am mulţi ani, că în sfârşit o să am un motan pe care o să-l îngrijesc până la bătrâneţe. Dar nici o pisică nu a apucat bătrâneţea la mine în casă, le-am îngrijit, le-am iubit, le-am dat drumul când instinctul le-a poruncit să iasă din casă, le-am dat drumul să trăiască şi să moară în legea lor. Dar niciodată nu am simţit mai profund regretul că nu m-am impus, că nu am castrat acest motan. Dar ai oare dreptul să hotărăşti cum să-şi trăiască o fiinţă viaţa? Castrat. Pe bune, sună ca naiba. Mai bine îl omori.

Ce să mai spun. Nu mai e nimic de făcut acum. Şi, ca după fiecare pisică pe care o pierd îmi zic că gata, nu îmi mai trebuie. Nu mai salvez nici o pisică. Pentru că doare uriaş. Doare uriaş golul pe care îl lasă în urmă. M-am mobilizat cu concertul din Quantic, repetiţii, am încercat să fac diverse activităţi cu care să îmi ocup mintea. Dar nici o dimineaţă nu mai e ca înainte. Nici o zi nu mai începe ca înainte. Poate că aşa a fost felul lui de a mă pedepsi că am plecat în China şi l-am lăsat să se adapteze la realitatea de a supravieţui fără mine. Pentru că nimeni nu ştia care-i sunt mofturile, mama sunt convinsă că nu a pus botul niciodată la fiţele lui, e femeie de la ţară care ştie exact care e locul pisicii şi care e locul câinelui. Nu ştiu cum s-a obişnuit el în prima lună fără mine, eu însă nu îmi mai revin. Mă agăţ disperată de Ţonţonel, pechinezul – dar el e băiatul mamei, mama  e stăpâna lui absolută iar eu mă văd nevoită să recunosc că e ipocrit din partea mea să îl copleşesc acum cu afecţiunea mea – iar el se răzbună pe mine, pechinezii suferă cumplit de gelozie când alt animăluţ le invadează habitatul.

Concluzii? Viaţa trebuie să meargă înainte şi să păstrăm o amintire frumoasă animăluţului care ne-a făcut fericiţi. Prin urmare, mulţumesc, Trompeţikă, pentru fiecare dimineaţă de la întoarcerea din China. Mă mobiliez să îmi fac temele , mă mobilizez să lansez albumul , încerc să umplu acest gol şi sper să se întâmple ceva care să mă scoată din această stare de amorţire şi de lipsă totală de chef de a face ceva. Doar cine a pierdut un animal de companie mă poate înţelege. Cine nu, va roti ochii cu amuzament, da, Maria e deprimată că i-a murit pisica. Şi va râde. O expresie menită să descrie o situaţie tristă de depresie inutilă. Ce mai faci? Arăţi de parcă ţi-a murit pisica. Poate ar trebui să reflectez la asta şi să nu las pierderea unui prieten să mă deprime peste puterea de a trece peste. Dar nu pot decât să recunosc că mă surprinde şi pe mine cât de mult m-a paralizat această pierdere. Am nevoie să am grijă de cineva. Ar trebui să am copil, veţi zice. Un copil trebuie să fie fruct de iubire. Cine a făcut un copil după ce s-a căsătorit doar ca să fie în rândul lumii … Eu nu mă pot imagina căsătorindu-mă cu cineva pe care nu îl iubesc, căsătorindu-mă şi făcând un copil doar ca să fiu în rând cu lumea. Asta sunt eu. Au exstat bărbaţi care s-au îndrăgostit de mine dar de care eu nu m-am îndrăgostit la rândul meu. M-am îndrăgostit doar de … nici nu le pot da calificative, ciudate specii! Ciudată e şi viaţa asta. Ce o mai urma oare…

 

Read Full Post »